Mihai Eminescu Povestea codrului

Mihai Eminescu Povestea codrului

Împarat slavit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Mariei sale.

Luna, Soare si Luceferi
El le poarta-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Si curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtatori îi sunt de vesti,
Filomele-i tin orchestrul
Si izvoare spun povesti.

Peste flori, ce cresc în umbra,
Lânga ape pe potici,
Vezi bejanii de albine,
Armii grele de furnici...

Hai si noi la craiul, draga,
Si sa fim din nou copii,
Ca norocul si iubirea
Sa ne para jucarii.

Mi-a parea cum ca natura
Toata mintea ei si-a pus,
Decât orisice papusa
Sa te faca mai presus;

Amândoi vom merge-n lume
Rataciti si singurei,
Ne-om culca lânga izvorul
Ce rasare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Si prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i întelept!

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-aduna
Ale Curtii mândre neamuri:

Caii marii, albi ca spuma,
Bouri nalti cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne ramuroase
Ciute sprintene de munte -

Si pe teiul nostru-ntreaba:
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iara gazda noastra zice,
Dându-si ramurile-n laturi:

- O, priviti-i cum viseaza
Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei îsi sunt asa de dragi!

Mihai Eminescu Povestea codrului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu