Nicolae Labis - Zurgalaul

Nicolae Labis - Zurgalaul

Fulgi uriasi deasupra tarii cad,
Pe baragane vânturile tipa,
Somn neclintit de iarba si de brad
Învaluieste muntii sub aripa.
Cu clinchete zglobii din dunga vaii
Rasuna zurgalaii argintii;
S-apropie de geamuri zurgalaii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile tarii mele
De sunete voioase se cuprind
Si împleteste glasuri subtirele
Acest sagalnic, asteptat colind...

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumata,
Un zurgalau mai rasuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceata
Si-mpleticit printre nameti, prin ger,
Suna c-o nefireasca daruire,
Împrastiindu-si clinchetele-n stol...
Palind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii dusi pe geam, în gol.

...Eram firav, parca batut de vânt,
Iar tata dus în marsul surd, de chin,
Poate-n transeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pamânt strain.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multa vreme mort.

O cetina c-un fir de lumânare
Si c-o margica smulsa din suman
Vestea ca, pe vântoase reci, calare,
Din viata noastra-a mai trecut un an.
Zavozii nu latrau în batatura,
Ci scheunau cu vântul pe sub usi.
Flacaii nu mai ajungeau sa ure
Pe la feresti, de unde erau dusi.

Plutea încremenita o tacere...
Nici uratori, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodata, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurator si viu,
S-a auzit un zurgalau cum suna
Îndepartat, cum suna subtirel,
De parca noptii ar fi vrut sa-i spuna
Durerile stiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Si vântul îneca în rabufniri,
Parca plângea încet metalul, moale,
În palmele-nghetate si subtiri.
Si mama sta asa cu fata uda,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate sa auda
Si poate nu va auzi nicicând,
Ca poate-acolo, în aceasta clipa,
Învaluita-n viscol urias,
Vreo pasare de noapte, rece, tipa
Lânga bocancii aspri de ostas...

Am ascultat pâna spre dimineata
Cu fruntea rezemata de usor
Si mama si-a dus palmele la fata
Si mi-a parut ca râde-ncetisor.
Îl auzeam la geamuri si la usa,
Afara, undeva în infinit...
Cutremurat de friguri si de tusa,
În clinchetele lui am adormit.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
E Anul Nou. Stiam noi ce mâine fi-va
Si ce-o sa mai aduca anul nou?
Un zurgalau stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?

Voi, oameni ai pamântului, uitarea
S-a asternut pe sânge, scrum si fier?
N-ati cunoscut ce-nseamna asteptarea
Si ce înseamna-un zurgalau stingher?

- Am cunoscut cu toti durerea ce e.
Avem la masa câte-un scaun gol.
Sa n-aiba somn si-n tihna sa nu steie
Ei, alchimistii noului pârjol!

Nicicând noi nu vom îngrasa ogoare
Asa cum ei ne vad în visul lor,
Prin balarii de foc, nimicitoare,
Sub palarii de foc, nimicitor.

Sculati, voi, boieri mari, s-arata zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziti-va, va vin colindatorii,
Acuzatorii, asprul lor colind.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu