Iepurele si Broasca Testoasa
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Iepurele si Broasca Testoasa
Un iepure care privea mersul lenes al unei testoase ii spuse acesteia in gluma:
- Vrei sa facem o intrecere, sa vedem cine alearga mai repede?
Testoasa incuviinta.
A doua zi, dis-de-dimineata, venira la locul hotarat pentru inceperea cursei. Multe animale voiau sa priveasca intrecerea si asteptau cu nerabdare.
Domnul Soarece trase o linie rosie pentru start si veverita dadu semnalul de plecare cu un fluier.
Iepurele porni val-vartej, iar testoasa incetinel, dupa cum ii era felul.
Cum o luase cu mult inaintea testoasei, iepurele se aseza sa manance cativa morcovi proaspeti.
In timp ce manca, trecu si testoasa, asudata, dar hotarata sa nu se dea batuta.
Iepurele mai alerga un pic si, in dreptul unui sat, se aseza sub un copac sa se odihneasca.
Tarziu, testoasa il ajunse din urma, dar trecu mai departe fara sa se opreasca.
Iepurelui i se facu somn.
Isi spuse:
- Soarele asta e prea fierbinte. Mai bine dorm un pic! Testoasa e inceata si voi avea timp s-o intrec!
Cand se trezi, vazu ca se lasa noaptea.
Sari ca ars si porni pe urmele testoasei.
In departare, o vazu cum trece linia de sosire si castiga intrecerea.
Toate animalele au aplaudat-o.
I-au dat apoi o cupa, ca unei mari castigatoare.
Iepurele a ajuns tarziu, obosit si rusinat, tocmai el, care credea ca este cel mai bun alergator.
Asa a aflat ca straduinta este un dar nepretuit.
Greuceanu -de Petre Ispirescu
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Greuceanu de Petre Ispirescu
A fost odata( ca niciodata(; ca( de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când fa(cea plops,orul pere s,i ra(chita mics,unele; de când se ba(teau urs,ii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sa(rutau, înfra(t,indu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu noua(zeci s,i noua( de oca de fier s,i s-arunca în slava cerului de ne aducea poves,ti;
De când se scria musca pe pa(rete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost un împa(rat s,i se numea împa(ratul Ros,u. El era foarte mâhnit ca(, în zilele lui, nis,te zmei furasera( soarele s,i luna de pe cer. Tra(mise deci oameni prin toate t,a(rile s,i ra(vas,e prin oras,e, ca sa( dea de s,tire tuturor ca( oricine se va ga(si sa( scoat,a( soarele s,i luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta( s,i înca( juma(tate din împa(ra(t,ia lui, iara( cine va umbla s,i nu va izbândi nimic, acela sa( s,tie ca( i se va ta(ia capul. Mult,i voinici se pra(pa(disera( semet,indu-se cu us,urint,a( ca( va scoate la capa(t o asemenea însa(rcinare; s,i când la treaba(, hât, în sus, hât, în jos, da din colt, în colt, s,i nu s,tia de unde s-o înceapa( s,i unde s-o sfârs,easca(, vezi ca( nu toate mus,tele fac miere. Împa(ratul însa( se t,inu de cuvânt.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind s,i el de fa(ga(duint,a împa(ra(teasca(, ce se gândi, ce se ra(zgândi, ca( numai îs,i lua( inima în dint,i, încumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu s,i pe voinicia sa, s,i pleca( s,i el la împa(ratul sa( se închine cu slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe cari slujitorii împa(ra(tes,ti îi ducea la împa(ratul ca sa(-i taie, pentru ca( fugisera( de la o ba(ta(lie ce o avusese împa(ratul acesta cu nis,te gadine. Ei erau tris,ti, biet,ii oameni, dara( Greuceanu îi mângâie cu nis,te vorbe as,a de dulci, încât le mai veni nit,ica( inima(, ca( era s,i mes,ter la cuvânt Greuceanu nostru.
El îs,i puse na(dejdea în întâmplarea aceasta s,i îs,i zise: “îmi voi încerca norocul. De voi izbuti sa( înduplec pe împa(ratul a ierta pe aces,ti oameni de la moarte, ma( voi încumeta sa( ma( însa(rcinez s,i cu cealalta( treaba(; iara( de nu, sa(na(tate buna(! Ma( voi duce de unde am venit. Asta sa( fie în norocul meu; niciodata( nu strica( cineva sa( faca( o încercare”. S,i astfel, poftorindu-s,i unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împa(ra(teasca(. Înfa(t,is,ându-se la împa(ratul, atâtea îi povesti, as,a cuvinte bune s,i dulci scoase s,i atâta mes,tes,ug puse în vorbirea sa, încât s,i împa(ratul crezu ca( pe nedrept ar fi sa( omoare pe acei oameni; ca( mai de folos i-ar fi lui sa( aiba( doi supus,i mai mult, s,i ca( mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar ara(ta milostiv ca(tre popor.
Nu mai putura( oamenii de bucurie când auzira( ca( Greuceanu a lingusit pe împa(ratul pâna( într-atâta, încât l-a fa(cut sa(-i ierte. Mult,umira( lui Greuceanu din toata( inima s,i îi fa(ga(duira( ca( toata( viat,a lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca sa( mearga( din izbânda( în izbânda(, ceea ce s,i fa(cura(. Aceasta( izbânda( o lua( drept semn bun, s,i Greuceanu, mergând a doua oara( la împa(ratul, gra(i cu cuvintele lui mieroase cele urma(toare:
- Ma(rite doamne, sa( tra(ies,ti întru mult,i ani pe luminatul scaunul acestei împa(ra(t,ii. Mult,i voinici s-au legat ca(tre ma(ria ta sa( scoata( de la zmei soarele s,i luna pe care le-a ra(pit de pe cer, s,i stiu ca( cu moarte au murit, fiindca( n-au putut sa(-s,i îndeplineasca( lega(mintele ce au fa(cut ca(tre ma(ria ta. S,i eu, ma(rite doamne, cuget a ma( duce întru ca(utarea acestor tâlhari de zmei, s,i mi-ar fi voia sa(-mi încerc s,i eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa( ajungem a putea pedepsi pe acei blestemat,i de zmei, pentru nesocotita lor îndra(zneala(. Dar fii-mi milostiv s,i mâna( de ajutor.
- Dragul meu Greucene, ra(spunse împa(ratul, nu pot sa( schimb nici o iota(, nici un dram din hota(rârea mea. S,i aceasta nu pentru altceva, ci numai s,i numai pentru ca( voiesc sa( fiu drept. Poruncile mele voi sa( fie una pentru toata( împa(ra(t,ia mea; la mine pa(rtinire nu este scris. Va(zând statornica hota(râre a împa(ratului s,i dreptatea celor vorbite de dânsul, Greuceanu cuvânta( cu glas voinicesc:
- Fie, ma(rite împa(rate, chiar de as, s,ti ca( voi pieri, tot nu ma( voi la(sa pâna( nu voi duce la capa(t bun sarcina ce îmi iau de buna(-voia mea.
Se învoira(, s,i peste câteva zile s,i pleca(, dupa( ce puse la cale tot ce ga(si ca( e bine sa( faca(, ca sa( scape cu fat,a curata( din aceasta( întreprindere. Greuceanu lua( cu dânsul s,i pe fratele sa(u s,i merse, merse, merse cale lunga(, depa(rtata(, pâna( ce ajunse la Faurul-pa(mântului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare mes,ter de pe pa(mânt, era s,i na(zdra(van. Aici se oprira( s,i poposira(. Trei zile s,i trei nopt,i au stat închis,i într-o ca(mara( Greuceanu cu Faurul-pa(mântului s,i se sfa(tuira(. S,i, dupa( ce se odihnira( câteva zile s,i mai pla(nuira( ceea ce era de fa(cut, Greuceanu s,i frate-sa(u o luara( la drum. Îndata( dupa( plecarea Greuceanului, Faurul-pa(mântului se apuca( s,i fa(cu chipul lui Greuceanu numai s,i numai din fier, apoi porunci sa( arza( cus,nit,a ziua s,i noaptea s,i sa( t,ina( chipul acesta fa(ra( curmare în foc.
Iara( Greuceanu s,i frate-sa(u mersera( cale lunga(, s,i mai lunga(, pâna( ce li se fa(cu calea cruci; aici se oprira(, se as,ezara( pe iarba( s,i fa(cura( o gusta(rica( din merindele ce mai aveau, s,i apoi se despa(rt,ira(, dupa( ce se îmbra(t,is,ara(, s,i plânsera( ca nis,te copii. Mai nainte d-a se despa(rt,i, îs,i împa(rt,ira( câte o basma s,i se înt,elesera( zicând: “Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, sa( mai traga( na(dejde unul de altul ca( se vor mai întâlni; iara( când basmalele vor fi rupte în mijloc, sa( se s,tie ca( unul din ei este pierit”. Mai înfipse s,i un cut,it în pa(mânt s,i zisera(: “Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi s,i va ga(si cut,itul ruginit sa( nu mai as,tepte pe cellalt, fiindca( aceasta însemneaza( ca( a murit”. Apoi Greuceanu apuca( la dreapta s,i frate-sa(u la stânga. Fratele Greuceanului, umblând mai multa( vreme în sec, se întoarse la locul de despa(rt,ire s,i, ga(sind cut,itul curat, se puse a-l as,tepta acolo cu bucurie, ca( va(zuse soarele s,i luna la locul lor pe cer.
Iara( Greuceanu se duse, se duse pe o poteca( care-l scoase tocmai la casele zmeilor, as,ezate unde-s,i înt,a(rcase dracul copiii. Daca( ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap s,i se fa(cu un porumbel. Vezi ca( el ascultase na(zdra(va(niile ce-l înva(t,ase Faurul-pa(mântului. Fa(cându-se porumbel, Greuceanu zbura( s,i se puse pe un pom care era tocmai în fat,a caselor. Atunci, ies,ind fata de zmeu cea mare s,i, uitându-se, se întoarse repede s,i chema( pe muma(-sa s,i pe sora(-sa cea mica(, ca sa( vina( sa( vaza( minunea. Fata cea mica( zise:
- Ma(iculit,a( s,i surioara(, pasa(rea asta gingas,a( nu mi se pare aduca(toare de noroc pentru casa noastra(. Ochii ei nu seama(na( a de pasa(re, ci mai mult seama(na( a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pâna( acuma ne-a fost s,i noua(! D-aici înainte numai Dumnezeu sa(-s,i faca( mila( de noi s,i d-ai nos,tri. Pasa(mite aveau zmeii cunos,tint,a( de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara( câtes,trele zmeoaicele în casa( s,i se pusera( la sfat. Greuceanu numaidecât se dete iara(s,i de trei ori peste cap s,i se fa(cu o musca( s,i intra( în ca(mara zmeilor. Acolo se ascunse într-o cra(pa(tura( de grinda( de la tavanul casei s,i asculta( la sfatul lor. Dupa( ce lua( în cap tot ce auzi, ies,i afara( s,i se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde s,i acolo se ascunse subt un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise, s,tia acum ca( zmeii se dusesera( la vânat în Codru Verde s,i aveau sa( se întoarca( unul de cu seara(, altul la miezul nopt,ii s,i tartorul cel mare despre ziua(. As,teptând Greuceanu acolo, iata( ma(re, ca( zmeul cel mai mic se întorcea s,i, ajungând calul la marginea podului, unde sfora(i o data( s,i sa(ri înapoi de s,apte pas,i. Dara( zmeul, mâniindu-se, zise:
- Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica( de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar s,i pe acela c-o lovitura( îl voi culca la pa(mânt.
Greuceanu, auzind, ies,i pe pod s,i striga(:
- Vino, zmeule viteaz, în sa(bii sa( ne ta(iem, sau în lupta( sa( ne lupta(m.
- Ba în lupta(, ca( e mai dreapta(.
Se apropiara( unul de altul s,i se luara( la trânta(. Aduse zmeul pe Greuceanu s,i-l ba(ga( în pa(mânt pâna( în genunchi. Aduse s,i Greuceanu pe zmeu s,i-l ba(ga( în pa(mânt pâna( în gât s,i-i ta(ie capul. Apoi, dupa( ce arunca( les,ul zmeului s,i al calului sub pod, se puse sa( se odihneasca(.
Când, în puterea nopt,ii, veni s,i fratele cel mare al zmeului, s,i calul lui sa(ri de s,aptesprezece pas,i înapoi. El zise ca s,i frate-sa(u, iara( Greuceanu îi ra(spunse s,i lui ca s,i celui dintâi. Ies,ind de sub pod, se lua( la trânta( s,i cu acest zmeu. S,i unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu s,i-l ba(ga( în pa(mânt pâna( la brâu. Dara( Greuceanu, sa(rind repede, unde mi-aduse s,i el pe zmeu o data(, mi-l trânti s,i-l ba(ga( în pa(mânt pâna( în gât s,i-i ta(ie capul cu palos,ul. Aruncându-i s,i morta(ciunea acestuia s,i a calului sa(u sub pod, se puse iara(s,i de se odihni. Când despre zori, unde venea, ma(re, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, ca(tra(nit ce era, s,i când ajunse la capul podului, sa(ri calul lui s,aptezeci s,i s,apte de pas,i înapoi. Se neca(ji zmeul de aceasta( întâmplare cât un lucru mare, s,i unde ra(cni:
- Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; ca( pe lumea asta nu mi-e frica( de nimenea, doara( de Greuceanu de Aur; s,i înca( s,i pe acesta numai sa(-l iau la ochi cu sa(geata s,i îl voi culca la pa(mânt. Atunci, ies,ind s,i Greuceanu de sub pod, îi zise:
- Deh! zmeule viteaz, vino sa( ne batem, în sa(bii sa( ne ta(iem, în sulit,i sa( ne lovim, ori în lupta( sa( ne lupta(m.
Sosi zmeul s,i se luara( la ba(taie: în sa(bii se ba(tura( ce se ba(tura( s,i se rupsera( sa(biile; în sulit,i se lovira( ce se lovira( s,i se rupsera( sulit,ile; apoi se luara( la lupta(: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pa(mântul; s,i strânse zmeul pe Greuceanu o data(, dara( acesta, ba(gând de seama( ce are de gând zmeul, se umfla( s,i se încorda( în vine s,i nu pa(t,i nimic, apoi Greuceanu strânse o data( pe zmeu, tocmai când el nu se as,tepta, de-i pârâi oasele. As,a lupta( nici ca( s-a mai va(zut. S,i se luptara(, s,i se luptara(, pâna( ce ajunse vremea la na(miezi, s,i ostenira(. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se lega(na prin va(zduh s,i ca(uta la lupta lor. S,i va(zându-l, zmeul îi zise:
- Corbule, corbule, pasa(re cernita(, adu-mi tu mie un cioc de apa( s,i-t,i voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise s,i Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie sa(-mi aduci un cioc de apa( dulce, ca(ci eu t,i-oi da de mâncare trei les,uri de zmeu s,i trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa( dulce s,i îi astâmpa(ra( setea; ca(ci însetos,asera(, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, s,i, împuternicindu-se, unde ridica(, nene, o data( pe zmeu, s,i trântindu-mi-l îl ba(ga( în pa(mânt pâna( în gât s,i-i puse piciorul pe cap, t,inându-l as,a. Apoi îi zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele s,i luna, ca(ci azi nu mai ai sca(pare din mâna mea.
Se codea zmeul, îngâna verzi s,i uscate, dara( Greuceanu îi mai zise:
- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi ga(si, s,i înca( s,i capul reteza-t,i-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai na(da(jduindu-se a sca(pa cu viat,a( daca îi va spune, zise:
- În Codru Verde este o cula(. Acolo îna(untru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreapta(.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteza( capul, apoi îi ta(ie degetul s,i-l lua( la sine. Dete corbului, dupa( fa(ga(duiala(, toate stârvurile, s,i, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise us,a cu degetul zmeului s,i ga(si acolo soarele s,i luna. Lua( în mâna dreapta( soarele s,i în cea stânga( luna, le arunca( pe cer s,i se bucura( cu bucurie mare. Oamenii, când va(zura( iara(s,i soarele s,i luna pe cer, se veselira( s,i la(udara( pe Dumnezeu ca( a dat atâta ta(rie lui Greuceanu de a izbândit împotriva împielit,at,ilor vra(jmas,i ai omenirii.
Iara( el, mult,umit ca( a scos la bun capa(t slujba, o lua( la drum, întorcându-se înapoi. Ga(sind pe frate-sa(u la semnul de întrolocare, se îmbra(t,is,ara( s,i, cumpa(rând doi cai ce mergeau ca sa(geata de iute, întinsera( pasul la drum ca sa( se întoarca( la împa(ratul. În cale, dete peste un pa(r plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca( ar fi bine sa( mai poposeasca( put,in la umbra acestui pa(r, ca sa( mai ra(sufle s,i caii, iara( pâna( una, alta sa( culeaga( s,i câteva pere, spre a-s,i mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce pla(nuisera(, se învoi a se odihni; dara( nu la(sa( pe frate-sa(u sa( culeaga( pere, ci zise ca( le va culege el. Atunci trase palos,ul s,i lovi pa(rul la ra(da(cina(. Când, ce sa( vezi d-ta? unde începu a curge nis,te sânge s,i venin scârbos s,i un glas se auzi din pom, zicând:
- Ma( mâncas,i fripta(, Greucene, precum ai mâncat s,i pre ba(rbatul meu.
S,i nimic nu mai ra(mase din acel pa(r, decât praf s,i cenus,e; iara( frate-sa(u încremeni de mirare, nes,tiind ce sunt toate acestea. Dupa( ce plecara( s,i mersera( ce mersera(, detera( preste o gra(dina( foarte frumoasa( cu flori s,i cu fluturei s,i cu apa( limpede s,i rece.
Fratele Greuceanului zise:
- Sa( ne oprim aici nit,el, ca sa( ne mai odihnim ca(is,orii. Iar noi sa( bem nit,ica( apa( rece s,i sa( culegem flori.
- As,a sa( facem, frate, ra(spunse Greuceanu, daca( aceasta( gra(dina( va fi sa(dita( de mâini omenes,ti s,i daca( acel izvor va fi la(sat de Dumnezeu.
Apoi, tra(gând palos,ul, lovi în tulpina unei flori care se pa(rea mai frumoasa( s,i o culca( la pa(mânt; dupa( aceea împunse s,i în fundul fântânei s,i a marginilor ei, dara( în loc de apa( începu a clocoti un sânge mohorât, ca s,i din tulpina florii, s,i umplu va(zduhul de un miros gret,os. Praf s,i t,a(râna( ra(mase s,i din fata cea mai mare de zmeu, ca(ci ea se fa(cuse gra(dina( s,i izvor ca sa( învenineze pe Greuceanu s,i sa(-l omoare. S,i sca(pând s,i d-aceasta( pacoste, înca(lecara( s,i plecara( la drum, repede ca vântul; când ce sa( vezi d-ta? Unde se luase dupa( dâns,ii scorpia de muma( a zmeoaicelor cu o falca( în cer s,i cu alta în pa(mânt ca sa( înghit,a( pe Greuceanu s,i mai multe nu; s,i avea de ce sa( fie ca(tra(nita( s,i ama(râta(: ca(ci nu mai avea nici sot,, nici fete, nici gineri. Greuceanu simt,ind ca( s-a luat dupa( dâns,ii zmeoaica cea ba(trâna(, zise fra(t,ina(-sa(u:
- Ia te uita(, frate, înapoi s,i spune-mi ce vezi.
- Ce sa( va(z, frate, îi ra(spunse el, iata( un nor vine dupa( noi ca un vârtej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul s,i lin ca gândul; dara( Greuceanu mai zise o data( fratelui sa(u sa( se uite în urma(. Acesta îi spuse ca( se apropie norul ca o fla(ca(raie; apoi, mai fa(când un vânt cailor, ajunsera( la Faurul-pa(mântului.
Aci, cum desca(lecara(, se închise în fa(uris,te. Pe urma lor iaca s,i zmeoaica. De-i ajungea, îi pra(pa(dea! Nici oscior nu mai ra(mânea din ei. Acum însa( n-avea ce le mai face. O întoarse însa( la s,iretlic: ruga( pe Greuceanu sa( faca( o gaura( în pa(rete ca ma(car sa(-l vaza( în fat,a(. Greuceanu se prefa(cu ca( se îndupleca( s,i fa(cu o gaura( în pa(rete. Dara( Faurul-pa(mântului se at,inea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sa(rea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la spa(rtura( ca sa( soarba( pe Greuceanu, Faurul-pa(mântului îi ba(ga( în gura( chipul de fier ros,u ca focul s,i i-l vârî pe gât. Ea, înghiort,! înghit,i s,i pe loc s,i cra(pa(. Nu trecu mult s,i stârvul zmeoaicei se prefa(cu într-un munte de fier s,i astfel sca(para( s,i de dânsa. Faurul-pa(mântului deschise us,a fa(uris,tei, ies,i afara( s,i se veselira( trei zile s,i trei nopt,i de as,a mare izbânda(. El mai cu seama( era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci ca(lfilor sa( faca( lui Greuceanu o ca(rut,a( cu trei cai cu totul s,i cu totul de fier. Dupa( ce fura( gata, sufla( asupra lor s,i le dete duh de viat,a(. Luându-s,i ziua buna( de la frate-sa(u de cruce, Faurul-pa(mântului, Greuceanu se urca( în tra(sura( cu frate-sa(u cel bun s,i porni la Ros,u-împa(rat ca sa(-s,i priimeasca( ra(splata. Merse, merse, pâna( ce li se înfurci calea. Aci se oprira( s,i poposira(. Apoi, Greuceanu desprinse de la ca(rut,a( un cal s,i-l dete fratelui sa(u, ca sa( duca( împa(ratului Ros,u vestea cea buna( a sosirii lui Greuceanu cu izbânda sa(vârs,ita(; iara( el ra(mase mai în urma(.
Înaintând el alene, ra(sturnat în ca(rut,a(, trecu pre lânga( un diavol s,chiop carele t,inea calea drumet,ilor ca sa( le faca( neajunsuri. Acestuia îi fu frica( sa( dea piept cu Greuceanu, dara(, ca sa( nu scape nici el neatins de ra(utatea lui cea dra(ceasca(, îi scoase cuiul din capul osiei de dinda(ra(t s,i-l arunca( departe în urma(. Apoi tot el zise Greuceanului:
- Ma(i, vericule, t,i-ai pierdut cuiul, du-te de t,i-l cauta(.
Greuceanu sa(rind din ca(rut,a(, îs,i uita( acolo palos,ul, din gres,eala(. Iara( când el îs,i ca(uta cuiul, diavolul îi fura( palos,ul, apoi, as,ezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap s,i se schimba( într-o stana( de piatra(. Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înt,epeni bine, se urca( în ca(rut,a(, s,i pe ici t,i-e drumul! Nu ba(ga( însa( de seama( ca( palos,ul îi lipses,te. Ascultat,i acum s,i va( minunat,i, boieri d-voastra(, de pa(t,ania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai împa(ratului Ros,u se faga(duise diavolului, daca( îl va face sa( ia el pe fata împa(ratului. Ba înca( s,i rodul ca(sa(toriei sale îl închinase acestui necurat. Împielit,atul s,tia ca( Greuceanu, fa(ra( palos,, era s,i el om ca tot,i oamenii. Puterea lui în palos, era; fa(ra( palos, era necunoscut. Îi fura( palos,ul s,i-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se înfa(t,is,a( la împa(ratul s,i îi ceru fata, zicând ca( el este cel cu izbânda cea mare. Împa(ratul îl crezu, va(zându-i s,i palos,ul, s,i începusera( a pune la cale cele spre cununie. Pe când se prega(tea la curte, pentru nuntirea fiicei împa(ratului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca( a scos soarele s,i luna de la zmei, vine s,i fratele Greuceanului cu vestea ca( Greuceanu are sa( soseasca( în curând. Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împa(ratul s,i zise ca( acela este un ama(gitor s,i trebuie pus la închisoare. Împa(ratul îl asculta(. Iara( sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind sa( se faca( mai curând nunta, cu gând ca(, daca( se va cununa odata( cu fata împa(ratului, apoi poate sa( vina( o suta( de Greuceni, ca( n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârs,it. Împa(ratului însa( nu-i prea pla(cu zorul ce da sfetnicul pentru nunta(, s,i mai ta(ra(ga(i lucrurile. Nu trecu mult s,i iata( ca( soses,te s,i Greuceanu s,i, înfa(t,is,ându-se la împa(ratul, acesta nu s,tia între care sa( aleaga(. Credea ca( acesta sa( fie Greuceanu, dara( nu-s,i putea da seama( de cum palos,ul lui Greuceanu se afla( în mâna sfetnicului. Atunci ba(ga( de seama( s,i Greuceanu ca(-i lipses,te palos,ul s,i tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu va(zuse el stana de piatra( decât dupa( ce-s,i ga(sise cuiul de la osie s,i se întorcea la ca(rut,a( cu dânsul. Pricepu el ca( nu e lucru curat.
- Împa(rate prealuminate, zise el, toata( lumea s,tie ca( es,ti om drept. Te rog sa(-mi faci s,i mie dreptate. Mult ai as,teptat, mai as,teapta(, rogu-te înca( put,in s,i vei vedea cu ochii adeva(rului.
Primi împa(ratul a mai as,tepta pâna( ce sa( se întoarca( Greuceanu. Acesta se puse iara(s,i în ca(rut,a lui cu cai cu tot de fier s,i într-un suflet merse, pâna( ce ajunse la stana de piatra(, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la ca(rut,a(.
- Fiint,a( netrebnica( s,i pa(gubitoare omenirii, zise el, da(-mi palos,ul ce mi-ai furat, ca(ci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici ca( se clinti din loc ma(car.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se fa(cu buzdugan cu totul s,i cu totul de ot,el, s,i unde începu, nene, a lovi în stana( de se cutremura pa(mântul. De câte ori da, de atâtea ori ca(dea câte o zbura(tura( din piatra(. S,i lovi ce lovi pâna( ce îi sfa(râma( vârful. Apoi deodata( începu stana de piatra( a tremura s,i a cere ierta(ciune. Iara( buzduganul, de ce da, d-aia îs,i întet,ea loviturile, s,i dete, s,i dete, pa(na( o fa(cu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatra(, ca(ta( prin pulberea ce mai ra(ma(sese, s,i-s,i ga(si Greuceanu palos,ul ce-i furase Satana.
Îl lua( s,i, fa(ra( nici o clipa( de odihna(, veni s,i se înfa(t,is,a( iara(s,i la împa(ratul.
- Sunt gata, ma(rite împa(rate, zise el, s-ara(t oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa( vina( acel sfetnic nerus,inat care a voit sa( te ama(geasca(, spre a ne înt,elege la cuvinte.
Împa(ratul îl chema(.
Acesta, daca( veni s,i va(zu pe Greuceanu cu sprinceana încruntata(, începu sa( tremure s,i-s,i ceru ierta(ciune, spunând cum ca(zuse în mâinile lui palos,ul lui Greuceanu.
Dupa( ruga(ciunea lui Greuceanu, dobândi iertare s,i de la împa(ratul, dar acesta îi porunci sa( piara( din împa(ra(t,ia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare s,i se fa(cu o nunta( d-alea împa(ra(tes,tile, s,i se încinse nis,te veselii care t,inura( trei sa(pta(mâni…
S,i eu înca(lecai p-o s,ea, s,i va( povestii d-voastra( as,a.
Gargaunele si Capcaunul – de Netwalker
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Gargaunele si Capcaunul – de Netwalker
A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. La poalele unui munte era un sat, in care oamenii traiau foarte fericiti. Pana intr-o zi, cand in varful muntelui s-a stabilit un capcaun. Si acest capcaun cobora in fiecare zi in sat si lua cate un copil pe care il ducea sus pe munte, unde il manca. Toata lumea ingrozita a inceput sa-si incuie copii in casa. Nu mai aveau voie sa se mai joace afara, nu se mai duceau la scoala.
Intr-o astfel de casuta statea si Miruna (aici am pus numele fetitei mele pentru a o implica in poveste) impreuna cu parintii ei.
Intr-o zi, profitand de faptul ca tata a iesit din casa pentru cateva minute fara sa incuie usa, a fugit repede pe ulitele satului, incepand sa se joace de una singurica.
Dar, vai! A si aprut capcaunul si a luat-o pe Miruna cu el.
Tatal si mama lui Miruna au observat ca a disparut si au fugit repede dupa capcaun, strigand:
- Capcaunuleeeeeeeee, dane-o pe Miruna inapoi. E singura noastra fetita si fara ea nu putem trai. Ea pe unul dintre noi, in locul ei.
Dar capcaunul se indeparta fara sa spuna nimic. Si pasul capcaunului era mult mai mare decat al bietilor parinti, asa ca foarte curand, parintii lui Miruna s-au ratacit si nu mai stiau pe unde se mearga. Se aflau intr-o padure si era tot mai intuneric in jurul lor. Deznadajduiti, s-au asezat pe o buturuga incepand sa planga dupa Miruna.
Atunci, langa ei a aparut un gargaune.
- Numai plangeti dupa Miruna. Asteptati aici, caci foarte curand am sa v-o aduc pe Miruna inapoi.
Si gargaunele disparu din fata lor alergand spre varful muntelui. Nu trecu mult, si gargaunele ajunse la un sant plin numai cu sticla. Si era o sticla atat de ascutita ca daca o atingeai te taiai imediat. Gargaunele inconjura muntele, de-a lungul santului si nu gasi nici-un loc pe unde sa treaca. Se uita in jur si vazu doua blocuri din piatra. Le lua si scobi in ele niste locuri pentru picioare, facandu-si niste pantofi din piatra. Apoi, incet, incet trecu peste santul din sticla. Sticla se zdrobea sub calcatura lui, dar nici-un ciob nu a ajuns la talpa gargaunelui.
Dupa ce trecu de santul cu sticla ajunse la un sant plin cu apa rece. Si era atat de rece, ca daca o atingeai inghetai imediat. Gargaunele inconjura acest sant si nu vazu nici-un loc pe unde sa treaca. Atunci se uita de jur imprejur si vazu 2 copaci uriasi. Ii taie si scobi in trunchiurile lor loc pentru picioare. Isi facu astfel incaltaminte din lemn si pluti pe apa de parca ar fi avut doua barci in picioare, fara ca nici-o picatura de apa sa-l atinga.
Dupa ce trecu si de santul cu apa, intalni un sant plin cu foc. Si era atat de fierbinte, ca daca il atingeai te ardeai imediat. Gargaunele inconjura si acest sant si nu gasi nici-un loc pe unde sa treaca. Se uita imprejur si nu gasi nimic care sa-i foloseasca. Atunci se apuca si sapa un canal de la santul de foc pana la cel de apa si apa stinse tot focul. (E clar ca santul de foc era situat mai jos decat santul de apa).
Apoi, gargaunul trecu peste jarul stins si ajunse la un castel urias. Intra inauntru si se intalni fata-n fata cu capcaunul.
- Ce cauti in castelul meu? intreba capcaunul
- Am venit sa o iau pe Miruna sa o duc inapoi la parintii ei.
- Ha, ha, ha. Poate vrei sa devii si tu cina mea, impreuna cu Miruna.
- Crezi ca daca esti atat de mare, ai si putere?
- Eu am orice putere.
- Da? Poti sa te transformi in altceva?
- Cum sa nu. Si pe loc capcaununul se transforma intr-un dragon.
- Ei, e simplu, ca tu urias sa te transformi in altceva tot urias, dar poti sa te transformi in ceva foarte mic? Intr-un tantar de exemplu.
Si capcaunul pe loc se transforma intr-un tantar, bazaiind in jurul gargaunului. Si gargaunele, nici una, nici doua il plesni intre palme, omorandu-l pe loc. Apoi se duse si o lua pe Miruna ducand-o la parintii ei. Parintii ei, bucurosi, au luat-o in brate si au pupat-o. Miruna le-a promis ca de-acum va fi cuminte si ascultatoare si nu v-a mai iesi din cuvantul lor. Si toata lumea a fost foarte fericita ca au scapat de capcaun si copii puteau iar sa se duca la scoala si sa joace pe afara.
Si am incalecat pe o sea si v-am spus povestea mea.
Gainusa -Rosie de Joseph Jacobs
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Gainusa -Rosie de Joseph Jacobs
Intr-o buna zi, in timp ce scurma pamintul cu ciocul Gainusa Rosie gasi un bob de griu.
“Acest bob de griu trebuie plantat”, zise ea. “Cine va planta bobul asta de griu?”
“Eu nu”, zise Rata.
“Eu nu”, zise Pisica.
“Eu nu”, zise Ciinele.
“Atunci il voi planta eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.
In curind griul crescu inalt si galben.
“Griul este copt”, zise Gainusa Rosie. “Cine va secera griul asta?”
“Eu nu”, zise Rata.
“Eu nu”, zise Pisica.
“Eu nu”, zise Ciinele.
“Atunci il voi secera eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.
Cind griul fu secerat, Gainusa Rosie intreba: “Cine va treiera griul asta?”
“Eu nu”, zise Rata.
“Eu nu”, zise Pisica.
“Eu nu”, zise Ciinele.
“Atunci il voi treiera eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.
Cind griul fu treierat, Gainusa Rosie intreba: “Cine va duce griul asta la moara?”
“Eu nu”, zise Rata.
“Eu nu”, zise Pisica.
“Eu nu”, zise Ciinele.
“Atunci eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.
Ea duse griul la moara si-l macina si facu faina. Apoi ea intreba: “Cine va framinta si coace piine?”
“Eu nu”, zise Rata.
“Eu nu”, zise Pisica.
“Eu nu”, zise Ciinele.
“Atunci eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.
Ea framinta si coapse piine. Apoi intreba: “Cine va minca aceasta piine?”
“Ooo, eu o voi minca”, zise Rata.
“Si eu”, zise Pisica.
“Si eu”, zise Ciinele.
“NU, NU!” zise Gainusa Rosie. “Eu voi face asta”. Si asta facu.
Frumoasa din padurea adormita
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Frumoasa din padurea adormita
A fost odata, in vremurile de demult, un imparat si o imparateasa.
Intr-o buna zi, imparateasa nascut o fetita atit de frumoasa ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. In bucuria lui, imparatul dadu o mare petrecere unde pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca sa-i inzestreze fiica cu fel si fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute, bogatie, noroc.
La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite de imparat la ospat, iar bucatele au fost servite de pe talere de aur. Deodata, petrecerea a fost deranjata de un musafir nepoftit, era o ursitoare, de care nu mai auzisera de foarte multa vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se razbune pe rege pentru ca uitase s-o invite. Cind petrecerea era pe sfirsite, ursitoarele au trecut pe rind pe linga leaganul fetitei si au inzestrat-o cu daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie si ea de leaganul fetitei si cu glas tunator spuse:
“-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la deget cu un fus si va muri.”
La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare, care n-apucase sa urseasca, facu un pas inainte si spuse:
“-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l indrept. Atunci cind fata se va intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un somn adinc din care numai sarutul unui print indragostit o poate destepta.
Inca din ziua aceea, imparatul dadu porinca sa se arda toate fusurile din imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei porunci ar fi fost intemnitat pe viata. Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si cuminte. Intr-o buna zi, hoinarind singura prin palat, dadu de o usa ferecata tocmai in virful turnului.
“-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc o privire, gindi ea.” Deschise usa si zari o batrinica care statea si torcea de zor dintr-un fuior de in.
“-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede? intreba fata curioasa din calea afara. Pot sa incerc si eu?”
In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se intepa la deget si cazu intr-un somn adinc. Imparatul indurerat ceru ajutor ursitoarei celei bune.
Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul urias, credinciosul ei prieten si zburara iute ca gindul si ca vintul spre palat. Cu bagheta ei fermecata adormi intreg palatul, pe imparat, pe imparateasa, pe bucatar, pe ucenic, pe pisica si chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga curte, de jur imprejurul palatului incepu sa creasca maracinis care cuprinse toti peretii chiar si steagul din virful turnului. Ani de zile, pe acele meleaguri n-a mai calcat picior de om.
Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in maracinis din spusele unui mosneag batrin. El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incilcit pina la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cite una incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra fioros. Facu ochi mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea.
Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa domnita se trezi si il privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din somnul adinc de care era cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai pomenit, au trait fericiti pina la adinci batrineti …
Hans Christian Andersen – Fetita cu chibriturile
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Hans Christian Andersen – Fetita cu chibriturile
Era un ger grozav; ningea s,i începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela s,i pe întunericul acela, mergea pe strada( o biata( fetit,a( cu capul gol, s,i cu picioarele goale. Avusese ea doar nis,te papuci când plecase de-acasa(, dar nu-i folosisera( mult: erau nis,te papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, s,i erau as,a de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu gra(bindu-se sa( treaca( o strada(, unde cât p-aci era sa( fie strivita( între doua( tra(suri. Unul din papuci nici nu-l mai ga(sise, iar cela(lalt îl luase un ba(iat care zicea ca( vrea sa( faca( din el leaga(n pentru copilul lui, când o avea s,i el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.
Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
“A murit cineva”, isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: “Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu”.
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. S,i aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze… moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
“A vrut sa se incalzeasca”! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.
Fat-Frumos din lacrima- Mihai Eminescu
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Fat-Frumos din lacrima- Mihai Eminescu
In vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât germenii viitorului, pe când Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamântului – in vremea veche traia un imparat intunecat si gânditor ca miazanoaptea si avea o imparateasa tânara si zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.
Trecura cincizeci de ani de când imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de sânge. Cincizeci de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatrânit, slabit de lupte si suferinte – imparat ce-n viata lui nu râsese niciodata, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrâne si glumete ale ostasilor inalbiti in batalii si nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de lânga imparateasa tânara – pat aurit, insa pustiu si binecuvântat – trist mergea la razboi cu inima neimblânzita si imparateasa sa, ramasa singura, plângea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sânii ei albi si rotunzi, si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.
Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana imbracata in argint a Maicei durerilor. Induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adâncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata.
Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. Si-i puse mama numele Fat-Frumos din lacrima.
Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna cât altii intr-un an.
Când era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic, si buzduganul se rupse in doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu, il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii; cazând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca sa se bata el singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tatal sau. Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mândra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gâturile fetelor de-mparati, isi puse-n brâul verde un fluier de doine si altul de hore, si, când era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.
Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-si ridicau valurile mai sus, ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adâncul, ca sa-si azvârle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata cânta ca dânsul când vor sopti vailor si florilor.
Râurile se cioraiau mai in jos de brâiele melancolicelor stânce, invatau de la pastorul imaparat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amutiti pe crestetele seci si sure a stâncelor inalte, invatau de la el tipatul cel plâns al jelei.
Stateau toate uimite pe când trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, razimati c-un cot de-o stânca si c-o mâna pe bâta, incoltea un dor mai adânc, mai intunecos, mai mare – dorul voiniciei.
Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cântecul dorul inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.
Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cazând, se izbi de o poarta de arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfarâmata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. In fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de smarald, inconjurat de un crâng de arbori verzi si stufosi, se ridica un mândru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba – atât de lucie, incât in ziduri rasfrângea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea undele limpezi ale lacului lânga poarta; si-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cântece mândre si senine. Fat-Frumos se sui in luntre si, vâslind, ajunse pâna la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare ardea câte o stea de foc. Patrunse in sala. Sala era inalta, sustinuta de stâlpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mândra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din câte-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur batut cu diamante si cu haine stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mândru era Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da’ de vazut nu te-am vazut.
- Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.
- Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci intotdeauna m-am luptat in lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa imple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe cât om fi si-om trai.
Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura, si se sfatuira.
Zise imparatul lui Fat-Frumos:
- De cine-n lume te temi tu mai mult?
- De nimen-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
- Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor,o baba batrâna si urâta, care imbla prin imparatia mea de mâna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamântului se usuca, satele se risipesc, târgurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca imparatia, am fost silit sa stau la invoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea copil din copiii supusilor mei. Si azi vine ca sa-si ieie birul.
Când suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorâra; caci pe miazanoapte calare, cu aripi vântoase, cu fata zbârcita ca o stânca buhava si scobita de pâraie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei – doua nopti turburi, gura ei – un hau cascat, dintii ei – siruri de pietre de mori.
Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trânti cu toata puterea intr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stânca, pe care-o lega din toate partile cu sapte lanturi de fier. Inauntru baba suiera si se smulgea ca vântul inchis, dar nu-i folosea nimica.
Veni iar la ospat; când prin boltile ferestrelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputând sa iasa, trecea peste ape cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. Si fugea mereu, o stânca de piatra indracita, rupându-si cale prin paduri, brazdând pamântul cu dâra lunga, pâna ce se facu nevazuta in departarea noptii.
Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, luându-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dâra trasa de piua, pâna ce ajunse lâng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii in mijlocul unei gradini cu flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cântec nesfârsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Lânga prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe când o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lâna ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna, decât a fir de tort.
La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, cât e de mult de când te-am visat… Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descântece, batuta-n fericire; s-o porti… sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele, o viata plina de desmierdari.
Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din mâna si furca cazu alaturi de ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, mâinile ei spânzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mâna ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i sopti:
- Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea?
- A Mamei-padurilor, raspunse ea suspinând; ma vei iubi tu acuma, când stii a cui sunt? Ea inconjura cu amândoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, in ochii lui.
- Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.
- Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as inebuni ori as muri si eu.
- N-aibi frica, zise el zâmbind si desfacându-se din bratele ei. Unde-i muma-ta?
- De când a venit, se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o inchid.
- Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i.
- Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce inca! Sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butiile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. Sa le mutam una in locul alteia. Mamam, când se lupta cu vrajmasii ei, striga când oboseste: “Stai, sa mai bem câte-oleaca de apa!” Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine.
Precum au zis, asa au si facut.
El se rapezi dupa casa.
- Ce faci, baba? striga el.
Baba, de venin, se smulse o data din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pâna-n nori.
- A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, facându-se iar scurta, ia, acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!
- Hai!, zise Fat-Frumos.
Baba-l apuca de mijloc, se lungi rapezindu-se cu el pâna-n nori, apoi il izbi de pamânt si-l baga in tarâna pân-in glezne.
Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamânt pâna in genunchi.
- Stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita.
Statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite.
C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n pamânt pâna-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri, vântul incepu a geme si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul cânta adânc, ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu mâinile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu moarta de groaza pe pieptul lui, si mâinile ei reci se ascunsera in sânul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe sânul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi si uimite – ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul in sânul lui si parea ca adormise. Ajuns lânga gradina imparatului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fân cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib.
Soarele, iesind din rasarit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara alba, mâinile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fân, ochii mari, inchisi si adânciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presura câteva flori albastre, apoi sezu alaturi de ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede – o mare, soarele – o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta fericita ei rasuflare, calda si umeda. Incet, se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzându-se somnoroasa, zise incet si zâmbind:
- Tu aici esti?
- Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrimând de fericire.
Cum sedea el lânga ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul.
- Hai, scoala, zise el desmierdând-o, e ziua-n amiaza-mare.
Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul, ea-i inconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de marmura al imparatului.
El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul zâmbi, apoi il lua de mâna pe Fat-Frumos, ca si când ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit la luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripele ca pe niste pânze de argint si cu capul cufundat in apa sfâsia fata senina a lacului.
- Plângi, imparate? zise Fat-Frumos. De ce?
- Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, oricât de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.
- Ce, imparate?
- Vezi tu lebada cea indragita de unde? Tânar fiind, as trebui sa fiu indragit de viata si, cu toate astea, de câte ori am vrut sa-mi fac sama… Iubesc o fata frumoasa, cu ochii gânditori, dulce ca visele marii – fata Genarului, om mândru si salbatic ce isi petrece viata vânând prin paduri batrâne. O, cât de aspru este el, cât e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. Incearca-te tu!
Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa decât mireasa.
- Imparate pre luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc sa rapesc pe fata Genarului.
Si-si lua cai ageri, cai cu suflt de vânt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui – Ileana o chema – ii zise incet la ureche, sarutându-l cu dulce:
- Nu uita, Fat-Frumos, ca pe cât vei fi tu de departe, eu oi tot plânge.
El se uita cu mila la ea, o mângâie, dar apoi, desfacându-se din imbratosarile ei, se avânta pe seaua calului si pleca in lume.
Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si când rasarea dintre stânci batrâne luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din când in când câte-o streanta uriasa atârnata de cer, ce incunjura cu poalele ei vârful vreunui munte – o noapte sfârticata, un castel numai pietre si ziduri sparte.
Când se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marei incet si melodios, pâna unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele marii. In capatul sirului de munti, drept deasupra marii, se oglindea in fundul ei o mareata stânca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschizând portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea imparatului ce ma iubeste.
In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care când urla dintr-un cap se auzea cale de-o zi, iar când urla din câte sapte, s-auzea cale de sapte zile.
Genarul, pierdut in salbatecele sale vânatori, se departase cale de-o zi.
Fat-Frumos lua fata in brate si punând-o pe cal, zburau amândoi prin pustiul lungului marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului.
Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
- Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. Ti s-a urât cu binele?
- Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.
- Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?
- Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge.
Genarul incalica si zbura ca spaima cea batrâna in urma fugitilor. In curând ii ajunse. Sa se bata cu el, Fat-Frumos nu putea, pentru ca puterea lui nu era in duhurile intunericului.
- Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data… tine minte!
Si, luându-si fata cu el, pieri in vânt, ca si când nu fusese.
Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata iar singura, insa mai palida si mai plânsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vânatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.
Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate acestea nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga calului, de rupea pamântul.
Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvârli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.
Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el decât o mâna de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lânga el arbori inalti, verzi, stufosi raspândeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. ar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu, unde pâna-atunci nu calcase picior de om?
Dar pe vremea aceea Domnul imbla inca pe pamânt. Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea decât umbra celui luminat. Erau Domnul si sf. Petrea. Picioarele lor infierbântate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele pârâu ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâsiau valurile pâna la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata… Apoi sezura amândoi in umbra – Domnul cugetând la tatal sau din cer, si sf. Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângator. Când se sculara spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: “Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce a fost mai inainte!”. “Amin!” zise Domnul, ridicând mâna, dupa care apoi se departara inspre mare, fara a mai privi inapoi.
Ca prin farmec peri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uita imprejur…
Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, ce stralucea in intunericul serei ca o uriasa umbra. El intra in casa… fata Genarului plângea. Dar când il vazu, fata ei se-nsenina cum se-nsenina o unde de o raza. El ii povesti cum inviese; atunci ea ii zise: “De rapit, nu ma poti rapi pâna ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pâna atunci insa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare. El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereastra si cânta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei.
Atunci intra si Genarul.
- Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el.
- Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea râzând.
Se pusera la cina.
- Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat?
- La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntând sprâncenele.
- Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu decât numai ia-asa, ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.
- Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul.
Departe de-aicea, lânga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e decât de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mânz, iar de nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi, ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, incât cel ce-a pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau decât unul de rând… Esti multamita, fata mea?
- Multamita, raspunse ea zâmbind.
Totodata, insa, Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata se uita in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea printre frunzele ei ca o stea rosie printre incretiturile unui nor.
A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vânatoare.
Fata saruta murmurând floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei.
- Ei, stii ceva? o intreba el.
- Nu stiu nimica, zise ea trista si punând dosul palmei pe fruntea ei, am uitat totul.
- Insa eu am auzit tot, zise el. Ramâi cu bine, fata mea; in curând ne vom vedea iar.
El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri.
In arsita cea dogoritoare a zilei… vazu aproape de padure un tântar zvârcolindu-se in nisipul fierbinte.
- Fat-Frumos, zise tântarul, ia-ma de ma du pâna-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul tântarilor.
Fat-Frumos il duse pâna in padurea prin care era sa treaca.
Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac atât de ars de soare, incât nu mai avea nici putere sa se intoarca inapoi…
- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul racilor.
Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea.
Când, inspre sara, ajunse la un bordei urât si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vânt si zicea: cap! cap! cap! cap!
Pe prispa o baba batrâna si zbârcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap.
- Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate?
- Da.
- Iepele mele pasc numai noaptea… Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut… Fata hai! ia da tu flacaului demâncatul ce i-am facut eu si porneste-l.
Alaturi cu bordeiul era sub pamânt o pivnita. El intra in ea, si acolo vazu sapte iepe negre stralucite – sapte nopti, care de când erau nu zarise inca lumina soarelui. Ele nechezau si bateau din picioare.
Nemâncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecând pe una din iepe, mâna pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar incet, incet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe când mijea de ziua. Când colo, iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, când vede iesind din padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tântari si un glas subtire-i zise:
- Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.
Când se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.
- Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos.
- Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica… sunt foarte multumita. Apoi intrând in grajd, incepu sa bata caii, tipând: Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa n u va mai gaseasca, uciga-l crucea si manânce-l moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si adormi pâna ce mijea de ziua. Desperat, era sa ieie lumea-n cap, când deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o gramada de raci.
- Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.
Era imparatul racilor.
El mâna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta.
Insa in cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise incet strângându-l de mâna:
- Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai manânci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa… Ti-oi face eu altfel de bucate.
Fata, intr-ascuns, ii facu merinde, si-nspre sara, când era sa plece cu caii, isi simti ca prin minune capul treaz.
Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mâna caii in grajd, ii incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului in cenusa mai licurea câtiva carbuni. Baba sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gândi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.
-Uite, ti-a murit baba.
- As! asta sa moara!? raspunse ea suspinând. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea… un somn amortit ii cuprinde trupul… dar sufletul ei cine stie pe la câte raspinteni sta, cine stie pe câte cai a vrajilor umbla… Pâna ce cânta cocosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, mâine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le pregateste baba.
Ea scoase din fundul unei lazi hârbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.
A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa plece cu Dumnezeu.
Pe când prânzeau, baba iesi pâna in grajd, scoase inimile din câtesisapte cai spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat- Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babii se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi era de un negru stralucit, tretinul cel cu inimele sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi.
- Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratând la calul cel slab.
- Da’ cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?! zise baba cea vicleana. Cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi… oricare-ar fi, ti-l dau.
- Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinând la vorba lui.
Baba scrâsni din dinti ca apucata, dar apoi isi strânse moara cea hârbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.
- Hai, ia-ti-l! zise-n sfârsit.
El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nasip ce se ridicau in urma-i.
Intr-o padure il astepta fata fugarita. El o urca pe cal dupa dânsul si fugea mereu.
Noaptea inundase pamântul cu aerul ei cel negru si racoare.
- Ma arde-n spate! zise fata.
Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde se vedeau nemiscati doi ochi de jeratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.
- Arunca peria, zise fata.
Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamând de lupi.
- Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor visuri turburi si seci.
Fat-Frumos zbura… zbura necontenit.
- Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si când s-ar fi silit mult ca sa nu spuie inca.
Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau decât ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.
- Arunca cutea, zise fata.
Fat-Frumos o arunca.
Si deodata se ridica din pamânt un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingând norii.
Fat-Frumos vâjâia prin aer asa de iute, incât i se parea ca nu fuge, ci cade din inaltul cerului intr-un adânc nevazut.
- Ma arde, zise fata.
Baba gaurise stânca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.
- Arunca naframa, zise fata.
Fat-Frumos o asculta.
Si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adânc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.
Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri – pierduta in naltul cerului – plutea incet, incet prin albastrul tariei Miazanoaptea batrâna, cu aripile de arama.
Când baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamânt si croncani jalnic de douasprezece ori.
Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in adâncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osândit al babei.
- Am scapat, zise fata.
- Am scapat, zise calul cu sapte inimi. Stapâne, adaogi calul, tu ai izbit Miazanoaptea, de a cazut la pamânt cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nasipul. Scheletele inmormântate de volburele nasipului arzator al pustiilor au sa scoale spre a se sui in luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor moarte v-ar pute omorâ. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pân-atuncea m-oi intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a tâtelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.
Fat-Frumos il asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nasipul fierbinte.
Dar ciudat… ochii fetei se-afundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facu vânata, mâna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.
- Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.
- Nimic, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca in nasip, tremurând ca apucata.
Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea,-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se inrosise ca focul, si prin ele parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamânt, pâna ce parea ca o cetate sfânta si argintie, spânzurata din cer, ce tremura stralucita… cu palate nalte, albe… cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamânt un drum imparatesc, acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.
Iara din intinsele pustii se rascoleau din nasip schelete inalte… cu capete seci de oase… invalite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, incât prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi… si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet… in lungi siruri… dungi miscatoare de umbre argintii… si urcau drumul lunei, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a caror feresti se auzea o muzica lunateca… o muzica de vis.
Atunci i se paru ca si fata de lânga el se ridica incet… ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramâneau decât oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. Se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamânt, momita de vrajile babei.
Apoi pelita ochilor lui se inverzi.. se innegri si nu mai vazu nimica.
Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid necheza calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oara.
Fat-Frumos se avânta pe el, si-n rastimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului.
De asta data, Genarul vâna departe cale de sapte zile.
El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu bratele ei si-si ascunse capul in sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nasipul pustiei. Mergeau asa de iute, incât i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc. Si numai incet se auzea motanul mieunând din câte sapte capetele.
Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul nechezând.
- Ce e? il intreba.
- Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan.
- Pute-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorâse pe Fat-Frumos.
- Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe când eu n-am decât doua.
Genarul isi infipse adânc pintenii in coastele calului, care fugea scuturându-se… ca o vijelie. Când il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau:
- Spune fratâni-tau sa-si arunce stapânul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.
Calul Genarului ii necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar frate-sau i-o spuse lui Fat-Frumos.
- Zi fratini-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapânul in nori, si l-oi hrani cu jaratec si l-oi adapa cu para de foc.
Calul lui Fat-Frumos necheza asta fratini-sau, si acesta azvârli pe Genarul pâna in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat in imparatia cerului.
Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatâne-sau. O zi inca, si ajunsera in mândra cetate a imparatului.
Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, când se imprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuieste un lan de grâu la suflarea unui vânt.
Dar ce facuse in vremea aceea Ileana imparateasa?
Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse intr-o scalda de aur, asezata lânga ea, lacrimi curate ca diamantul.
In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o coloare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor – florile durerii.
Ochii imparatesei Ileana, orbiti de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se parea numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturele ei, ar fi gândit ca-i o inmarmurita zâna a undelor, culcata pe un mormânt de prund.
Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mâna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacramioare, pe care apoi, asternându-le lânga baia de aur, facu un pat de flori.
Atunci intra Fat-Frumos.
Ea s-arunca la gâtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu decât sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mâna si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adânc al ceurului. In aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca lânga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea…
A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii când se sfinteste un sfânt, si roiuri de unde rasarind din inima pamântului le-a spus cum cânta ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adânci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii când ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea zâmbi când se visa atât de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brâu de margaritare, manta alba ca ninsoarea.
Si se facu nunta mândra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamântului.
S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.
Fat-Frumos cu parul de aur
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Fat-Frumos cu parul de aur
A fost odata ca niciodata, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; ca nu suntem de cand cu basmele, ci suntem de cand cu minciunile; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si calcaiul tot ramanea gol si se urca in slava cerului si tot i se parea ca este usor;
De cand scria musca pe perete,
Mai mincinos care nu crede.
A fost odata, intr-o pustie mare, un pustnic. El petrecea singursingurel. Vecinii sai erau fiarele padurilor. Si asa era de bun la suflet incat toate dobitoacele i se inchinau cand se intalneau cu dansul. Intr-una din zile, se duse pusnicul la marginea garlei, care curgea pe aproape de coliba lui, si iata, vazu ca vine pe apa un sicrias smolit bine, si auzi un oracait iesind dintr-insul. Statu putin de cugeta, si dupa ce zise cateva vorbe de rugaciune, intra in apa si, cu o prajina, trase sicriasul la margine. Cand il deschise, ce sa vaza in el? Un copilas cam de vreo doua luni; il scoase din sicriu si, cum il lua in brate, copilul tacu.
Pusnicul vroia din toata inima sa creasca pruncul, dar, cand se gandi ca n-are cu ce sa-l hraneasca, il podidi un plans ce nu se mai putea sfarsi. Deodata rasari dintr-un colt al chiliei sale o vita si numaidecat crescu si se inalta pana la streasina. Pusnicul cauta la dansa si vazu struguri, unii copti, altii parguiti, altii agurida si altii in floare; indata lua si dete copilului si, vazand ca-i mananca,se bucura din tot sufletul. Cu must de vita crescu copilul, pana incepu sa manance si cate altceva.
Iara daca se mai mari copilul, pusnicul se apuca si-l invata sa citeasca, sa adune radacini ca sa se hraneasca si sa umble la vanat.
Dar intr-o zi, chema pusnicul pe copil si-i zise:
- Fatul meu, simt ca slabesc din ce in ce; sunt batran, precum ma vezi, si afla ca, de azi in trei zile, ma duc pe lumea cealalta. Eu nu sunt tatal tau cel adevarat, ci te-am prins pe garla. Daca voi adormi somnul cel vecinic, care o sa-l cunosti dupa raceala si amortirea ce vei vedea in tot trupul meu, sa bagi de seama ca o sa vie un leu. Sa nu te sperii, dragul tatei; leul imi va face groapa, si tu vei trage pamant peste mine. De mostenire n-am ce sa-ti las, decat un frau de cal. Dupa ce vei ramanea singur, sa te sui in pod, sa iei fraul, sa-l scuturi, si indata va veni un cal la asta chemare si te va invata ce sa faci.
Dupa cum zise batranul, asa se si intampla. A treia zi, pusnicul, luandu-si ramas bun de la fiul sau cel de suflet, se culca si dormi somnul cel lung. Apoi indata veni un leu groaznic, nevoie mare, si veni racnind si, cum vazu pe batran mort, ii sapa groapa cu unghiile sale; iar fiul il ingropa, si ramase acolo trei zile si trei nopti, plangand la mormant. A treia zi foamea ii aduse aminte ca era dator sa traiasca; se scula de pe mormant cu inima zdrobita de durere, se duse la vita si cu mare mahnire vazu ca ea se uscase; atunci, si-aduse aminte de vorbele batranului si se sui in pod, unde gasi fraul, il scutura, si iata ca veni un cal cu aripi si, stand inainte-i, zise:
- Ce poruncesti, stapane?
Copilul spuse calului din cuvant in cuvant toata intamplarea cu moartea batranului, si ii zise:
- Iata-ma aici singur; tatal, care mi-a fost dat, nu mai este; ramai tu aici, cu mine; dar sa mergem intr-alta parte, unde sa ne facem o coliba; caci aici, dinaintea astui mormant, nu stiu de ce-mi vine sa tot plang. Iar calul ii raspunse:
- Nu asa, stapane; noi ne vom duce sa locuim unde sunt multi oameni ca dumneata.
- Cum? intreba baiatul, sunt multi oameni ca mine si ca tata? Si o sa traim in mijlocul lor?
- Negresit, ii raspunse calul.
- Atunci, daca-i asa, intreba copilul, de ce nu vin si ei pe la noi?
- Ei nu vin, ii mai zise calul, fiindca n-au ce cauta p-aici; trebuie sa mergem noi la dansii.
- Sa mergem, raspunse copilul cu bucurie.
Iar daca-i spuse ca trebuie sa fie imbracat, fiindca ceilalti oameni nu umbla asa goi, el ramase cam pe ganduri; si calul ii zise sa bage mana in urechea lui stanga; si dupa ce baga mana, scoase niste haine pe care le imbraca, ciudindu-se ca nu stia cum sa le intrebuinteze; calul insa il invata, si apoi copilul incaleca pe dansul, se imbraca si porni.
Dupa ce ajunse in orasul cel mai de aproape si se vazu intre multimea de oameni furnicand in sus si in jos, se cam spaimanta copilul de atata zgomot si umbla tot cu frica, mirandu-se de frumusetea caselor si de tot ce vedea, bagand insa de seama ca fiecare lucru-si are randuiala sa. Dar calul, imbarbatandu-l, ii zise:
- Vezi, stapane? Aici toate sunt cu randuiala lor! De aceea, dar, trebuie sa stii, ca sa-ti faci si tu un capatai.
Si dupa ce sezu acolo cateva zile, mai dedandu-se cu lumea si obicinuindu-se a trai in huietul ce innabuseste orasele, pleca, luand cu sine calul sau; si se duse, si se duse pana ce ajunse pe taramul unor zane. Dupa ce ajunse la zane, care erau in numar de trei, cauta sa se bage argat la dansele, caci asa-l sfatuise calul sa faca. Zanele, deocamdata, nu prea voiau sa-l ia in slujba; dar se induplecara la rugaciunile lui si-l primira.
Calul adesea venea pe la domnul sau, si intr-o zi ii zise sa bage bine de seama, cum ca, in una din case, zanele aveau o baie in care la cativa ani, intr-o zi hotarata, curge aur, si cine se scalda intai, aceluia i se face parul de aur. Ii mai spuse sa vaza ca, intr-unul din tronurile casei, zanele aveau o legatura cu trei randuri de haine, pe care le pastrau cu ingrijire. El baga bine de seama aceste vorbe, si de cate ori avea cate ceva greu de facut, el chema calul si-i da ajutor. Zanele-i dasera voie sa umble prin toate casele, sa deretice, sa scuture, dar in camera cu baia sa nu intre. Insa cand lipsira ele o data de acasa, el intra si lua aminte la toate cate ii zisese calul. Ochi si legatura cu hainele puse cu ingrijire intr-un tron. Intr-o zi, zanele au plecat la o sarbatoare, la alte zane, si avura grija sa porunceasca argatului ca, in minut ce va auzi ceva zgomot in cameruta cu baia, sa rupa o sindrila din streasina casei, ca sa le dea de stire lor si sa se intoarca degraba, fiindca ele stiau ca e aproape sa inceapa a curge aceasta apa de aur.
Fiul pusnicului pandea, si cand vazu minunea asta, chema numaideca t pe cal. Calul ii zise sa se scalde; si asa facu. Iesind din baie, el lua si legatura cu hainele si o porni la sanatoasa, calare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vantul si se ducea ca gandul. Cum calca peste pragul portii, incepu casele, curtea si gradina a se cutremura asa de groaznic, incat se auzi pana la zane, si zanele indata se intoarsera acasa. Daca vazura ca argatul lipseste si hainele nu sunt la loc, se luara dupa dansul si-l urmarira din loc in loc, pana ce, cand era sa puie mana pe dansul, el trecu hotarele lor si apoi statu. Cum il vazura scapat, zanele se ciudira de necaz ca nu putura sa-l prinza. Atunci ele ii zisera:
- Ah! Fecior de lele ce esti, cum de ne amagisi? Arata-ne, macar, sa-ti vedem parul.
Atunci el isi rasfira parul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la dansul si-i zisera:
- Asa par frumos niciodata n-am vazut! Fii sanatos, insa; incai fii bun de ne da hainele.
Dar el nu voi, ci le opri si le lua in locul simbriei ce-i datorau zanele. De aici, se duse intr-un oras, isi puse o basica in cap si
se duse de se ruga de gradinarul imparatului ca sa-l primeasca argat la gradina imparateasca. Gradinarul nu prea voia sa-l asculte; dar, dupa multa rugaciune, il primi, il puse sa lucreze pamantul, sa care apa, sa ude florile; il invata ca sa curete pomii si brazdele de buruieni. Fat-Frumos lua in cap tot ce-l invata gradinarul, stapanul sau.
Imparatul avea trei fete; si asa multa grija ii dase trebile imparatiei, incat uitase de fete si ca trebuie sa le marite. Intr-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca sa duca fiecare cate un pepene din care-i alesese sa fie dusi la masa imparatului. Dupa ce se puse imparatul la masa, venira si fetele si adusera fiecare cate un pepene pe tipsie de aur si il pusera dinaintea imparatului.
Imparatul se mira de aceasta fapta si chema sfatul imparatiei sa-i ghiceasca ce pilda sa fie asta. Si daca se aduna sfatul, taie pepenii si, dupa ce vazu ca unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mancare si al treilea dase in copt, zise:
- Imparate, sa traiesti multi ani, pilda asta inseamna varsta fetelor mariei-tale, si ca a sosit timpul de a le da la casa lor. Atunci imparatul hotari sa le marite. Dete, deci, sfoara in tara de aceasta hotarare; si chiar de-a doua zi, incepura a veni petitori de la cutare si de la cutare fecior de imparat.
Iara dupa ce fata cea mai mare si-alese mire pe un fiu de imparat, care-i paru mai frumos, se facu mare nunta imparateasca. Si dupa ce sfarsi veseliile, pleca imparatul cu toata curtea, ca sa petreaca pe fiica- sa pana la hotarele imparatiei sale celei noi. Numai fiica imparatului cea mai mica ramase acasa. Fat-Frumos, argatul de la gradina, vazand ca si gradinarul se dusese cu alaiul, chema calul, incaleca, se imbraca cu un rand de haine zis campul cu florile, din cele luate de la zane, si, dupa ce-si lasa parul lui de aur pe spate, incepu a alerga prin gradini in toate partile, fara sa fi bagat de seama ca fiica imparatului il vede de pe fereastra, caci odaia ei da in gradina. Calul cu Fat-Frumos strica toata gradina si, cand vazu ca veselia lui facuse paguba, descaleca, se imbraca cu hainele sale de argat si incepu a drege ceea ce stricase.
Cand veni acasa gradinarul si vazu stricaciunea, se lua de ganduri si incepu a certa pe argat de neingrijire, si era atat de suparat, incat p-aci era sa-l bata.
Dar fiica imparatului, care privea de la fereastra toate acestea, batu in geam si ceru gradinarului sa-i trimita nitele flori. Gradinarul facu ce facu si aduna de prin colturi cateva floricele, le lega si le trimise imparatesei celei mici. Iar ea, daca primi florile, ii dete un pumn de galbeni si-i trimise raspuns sa nu se atinga de bietul argat. Atunci gradinarul, vesel de un dar asa de frumos, isi puse toate silintele si, in trei saptamaini, facu gradina la loc, ca cum nu s-ar fi intamplat nimic intr-insa.
Nu mult dupa aceasta, fata imparatului cea mijlocie isi alese si ea un fecior de imparat si-l lua de barbat. Veseliile tinura ca si la sora-sa cea mare; iar la sfarsitul veseliilor, fu petrecuta si ea pana la hotarele imparatiei sale. Dar fata cea mica a imparatului nu se duse, ci ramase acasa, prefacandu-se de asta data ca este bolnava. Argatul gradinii se vazu iara singur, vru sa se veseleasca si el ca toti slujitorii curtii, dar, fiindca el nu se putea veseli decat cu bidiviul sau, isi chema calul, se imbraca cu alte haine: cerul cu stelele; isi lasa parul pe spate, incaleca si calca toata gradina. Cand baga de seama ca iar faramase tot, se imbraca cu hainele sale cele proaste si, bocindu-se, incepu sa dreaga ceea ce stricase. Ca si la intaia data, gradinarul, voind sa-l carpeasca, fu oprit de fata cea mica a imparatului, care ceruse flori si care ii trimise doi pumni de bani. Gradinarul se puse iara pe munca si dadu gradina gata in patru saptamani.
Imparatul facuse o vanatoare mare si, fiindca scapase de o mare primejdie, ridica un chiosc in padurea aceea si chema, ca sa serbeze mantuirea sa, pre toti boierii si slujitorii curtii, la o masa infricosata ce pregatise acolo. Toti curtenii se dusera la chemarea imparatului, numai fiica sa ramase.
Fat-Frumos, vazandu-se iara singur, chema calul si, voind sa se veseleasca si dansul, imbraca hainele: cu soarele in piept, luna in spate si doi luceferi in umeri; isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul
si-l incurca prin gradina, incat nu mai era chip de a o drege. Iar daca vazu aceasta, el incepu a se vaicara, se imbraca iute cu hainele lui cele de argat si nu stia de unde sa inceapa reparatia. Mainia gradinarului trecu orice hotare, cand veni si vazu acea mare paguba. Dar cand voi sa-i dea pe foi pentru neingrijirea lui, fiica imparatului batu iara in geam si ceru flori. Gradinarul da din colt in colt si nu stia ce sa faca; in cele mai de pe urma, cata si mai gasi vreo doua floricele, care abia scapasera de copitele calului cu aripi, si le trimise. Dar fata de imparat ii dete porunca sa ierte pe bietul argat, pentru care ii si dadu trei pumni de galbeni.
Se apuca dar, croi din nou, si in patru saptamaini, abia putu face ceva care sa mai semene a gradina; iar argatului dete fagaduinta ca de se va mai intampla una ca asta, apoi are sa fie zdrobit in bataie si gonit.
Imparatul se luase de ganduri, vazand pe fiica-sa tot trista. Ea acum nu mai voia sa iasa afara nici din casa. Hotari, dar, s-o marite; si incepu a-i spune de cutare, de cutare si de cutare fiu de imparat. Dar ea nu voi sa auda de nici unul. Si daca vazu asa, imparatul chema sfatul si boierii si ii intreba: ce sa faca?
- Un foisor cu poarta pe dedesubt, ii raspunsera, pe unde sa treaca toti fiii de imparat si de boieri, si pe care-l va alege fata sa-l loveasca cu un mar de aur ce-l va tine in mana, si dupa acela s-o dea imparatul. Asa si se facu. Se dete sfoara in tara ca este hotararea imparatului sa se adune si mic si mare si sa treaca pe sub poarta. Toti trecura; dar fata nu lovi pe nici unul. Multi credeau ca fata n-are voie sa se marite. Insa un boier batran zise sa treaca si oamenii curtii. Trecu si gradinarul, si bucatarul cel mare, si vataful, si slugile, si vizitiii si randasii, dar degeaba; fata nu lovi pe nici unul. Se facu intrebare, oare daca n-a mai ramas cineva netrecut, si se afla ca a mai ramas un argat de la gradinarie, un argat chel .
- Sa treaca si acesta, zise imparatul.
Atunci chema si pe argatul cel cheles si-i zise sa treaca si dansul, dar el nu cuteza; iar daca fu silit sa treaca, trecu, si, cand trecu, fata-l lovi cu marul! Argatul incepu a tipa si a fugi, si zise ca i-a spart capul. Imparatul, cum vazu una ca aceasta, zise:
- Nu se poate asta! Este o greseala! Fata mea nu e de crezut sa fi ales tocmai pe chelesul asta.
Caci nu putea sa se invoiasca a da pe fie-sa dupa dansul, desi era lovit cu marul. Atunci puse de a doua oara sa treaca lumea, si de-a doua oara fiica-sa lovi cu marul in cap tot pe cheles, care iar fugi, tinandu-se cu mainile de cap. Imparatul, plin de mahnire, iara-si lua vorba inapoi si puse de-a treia oara sa treaca toata lumea. Daca vazu imparatul ca si de-a treia oara tot chelesul a fost lovit, s-a plecat la sfatul imparatiei si i-a dat lui pe fiica-sa. Nunta se facu in tacere, si apoi ii oropsi pe amandoi; si nici nu voia sa stie si sa corespunda cu dansii, atata numai ca, de sila, de mila, ii primi sa locuiasca in curtea palatului. Un bordei intr-un colt al curtii li se dete spre locuinta, iar argatul se facu sacagiul curtii. Toate slugile imparatului radeau de dansul, si toate murdariile le aruncau pe bordeiul lui. Inauntru insa, calul cu aripi le aduse frumusetile lumii; nu era in palatul imparatului ceea ce era in bordeiul lor.
Fiii de imparat, care venisera in petit la fiica cea mica, se-mbufnara de rusinea ce au patit, fiindca fiica imparatului alesese pe cheles; si se invoira intre dansii ca sa porneasca oaste mare impotriva lui. Imparatul simti mare durere, cand auzi hotararea vecinilor sai; insa ce sa faca? Se pregati de razboi, si nici ca avea incotro. Amandoi ginerii imparatului se sculara cu oaste si venira in ajutorul sau. Fat-Frumos trimise si el pe sotia sa ca sa roage pe imparatul a-i da voie sa mearga si el la batalie. Imparatul, insa, o goni, zicandu-i:
- Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindca, iata, din pricina ta mi se tulbura linistea; nu mai voi sa va vaz in ochii mei, nemernicilor ce sunteti!
Dar, dupa mai multe rugaciuni, se indupleca si porunci sa-l lase sa care si el macar apa pentru ostire. Se pregatira si pornira.
Fat-Frumos, cu hainele lui proaste si calare pe o martoaga schioapa, pleca inainte. Ostirea-l ajunse intr-o mlastina, unde i se nomolise iapa si unde se muncea sa o scoata, tragand-o cand de coada, cand de cap, cand de picioare. Rasera ostirea si imparatul, cu ginerii cei mai mari ai sai, si trecura inainte. Dupa ce, insa, nu se mai vazura dansii, Fat-Frumos scoase iapa din noroi, isi chema calul sau, se imbraca cu hainele: campul cu florile, si porni la campul bataliei; ajungand, se si sui intr-un munte apropiat, ca sa vaza care parte este mai tare. Ostile, daca ajunsera, se si lovira, iar Fat-Frumos, vazand ca oastea vrajmasa este mai mare la numar si mai tare, se repezi din varful muntelui asupra ei, si ca un vartej se intorcea prin mijlocul ei cu palosul in mana, si taia, cum se taia, in dreapta si in stanga. Asa spaima le dete iuteala, stralucirea hainelor sale si zborul calului sau, incat oastea vrajmasa intreaga o lua la fuga, apucand drumul fiecare incotro vedea cu ochii. Iara imparatul se intoarse vesel acasa. Pe drum, intalni iarasi pe Fat-Frumos prefacut in argat, muncind sa-si scoata iapa din noroi; si cum era cu voie buna, zise la cativa:
- Duceti-va de scoateti si pe nevoiasul acela din noroi.
N-apucara sa se aseze bine, si veni veste la imparatul ca vrajmasii lui, cu ostire si mai mare, s-au ridicat asupra lui. Se gati dara si el de razboi si pleca s-o intalneasca. Fat-Frumos, iara se ruga sa-l lase si pe dansul sa mearga, si iara fu huiduit, dara daca dobandi voia, porni iara cu iapa lui. Fu si de asta data de ras si de bataie de joc, cand l-a vazut ostirea ca iara se innamolise si nu putea sa-si scoata iapa din noroi. Il lasara inapoi, dar el ajunse si acum mai inainte la locul de lupta, prefacut in Fat-Frumos, calare pe calul cu aripi si imbracat cu hainele lui cele cu cerul cu stelele.
Ostile detera in tampene si in surle si se lovira; iara Fat-Frumos, iarasi vazand ca vrajmasii sunt mai puternici, se repezi din munte si-i puse pe goana. Imparatul se intoarse iara vesel, si iara porunci ostasilor sa scoata din noroi pe nevoiasul de sacagiu. Iara el era impacat cu cugetul sau de izbandele sale.
Imparatul se mahni pana in fundul inimii sale, cand auzi ca vrajmasii se ridica de-a treia oara cu oaste si mai mare, si ca au si ajuns la hotarele imparatiei sale, cat frunza si iarba; un plans il napadi, si planse, pana ce simti ca-i slabesc vederile. Apoi isi stranse si dansul toata oastea sa si porni la batalie.
Fat-Frumos porni si el, tot pe martoaga lui. Iara dupa ce trecu toata oastea, facand haz de dansul cum se muncea ca sa-si scoata iapa din noroi, se imbraca cu hainele cele cu soarele in piept, luna in spate si doi luceferi in umeri, isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si intr-un minut fu iarasi pe munte, unde astepta sa vaza ce s-o intampla.
Se intalnira ostile si se lovira de trei parti, si se taiau unii pre altii fara de nici o mila, atata erau de inversunati ostasii. Iar cand fu catre seara, cand vazu ca ostirea vrajmasa era sa ia in goana pre a imparatului, unde se repezi o data Fat-Frumos din munte ca un fulger, si unde trasni o data in mijlocul lor, cat se ingrozira de nu mai stiau ce fac; se imprastiau ca puii de potarniche si fugeau de-si rupeau gaturile. Fat-Frumos insa-i gonea si-i taia ca pe niste foi. Imparatul il vazu sangerat la mana, la care se crestase insusi, si ii dete naframa sa ca sa se lege, apoi se intoarsera acasa, izbaviti de primejdie.
Cand venira, gasira iara pe Fat-Frumos in noroi cu iapa; si iara il scoasera. Iara daca sosira acasa, imparatul cazu la boala de ochi si orbi. Toti vracii si toti filozofii care citeau pe stele fura adusi, si nimeni nu putu sa-i dea nici un ajutor. Intr-una din zile, daca se scula din somn imparatul, spuse ca a vazut in vis un batran, care i-a zis ca, daca se va spala la ochi si daca va bea lapte de capra rosie salbatica, va dobandi vedere. Auzind astfel, ginerii sai pornira cu totii, cei doi mai mari singuri, fara sa ia si pe cel mai mic si fara a voi sa-l lase a merge macar impreuna cu dansii. Iara Fat-Frumos chema calul si merse cu dansul spre smarcuri, gasi capre rosii salbatice, le mulse si, cand se intorcea, se imbraca in haine de cioban si iesi inaintea
cumnatilor sai cu o cofa plina de lapte de oi. Ei il intrebara: “lapte are acolo?” Iara el le raspunse “da”, prefacandu-se ca nu-i cunoaste, si ca il duce la imparatul, care visase ca-i va veni vederea, daca va da cu acel lapte la ochi. Ei se cercara a-i da bani, si el sa le dea laptele. Dara ciobanul le raspunse ca laptele nu-l da pe bani, si ca, daca voieste sa aiba lapte de capra rosie, sa se zica ca sunt robii lui si sa rabde ca sa le puna pecetea lui pe spinarea lor, macar ca el are gand sa se duca si sa nu mai dea pe la dansii.
Cei doi gineri se socotira ca lor, pentru ca sunt imparati si gineri de imparat, n-o sa le pese nimic; se lasara deci de le puse pecetea lui in spinare si apoi luara laptele si-l adusera, zicand pe drum:
- De se va incerca nerodul sa ne zica ceva, il facem nebun, si tot noi vom fi mai crezuti dcat dansul.
Se intoarsera, deci, la imparatul, ii detera laptele, se unse la ochi si bau; dar nu-i ajuta nimic. Dupa aceea, veni si fie-sa cea mai mica la imparatul si-i zise:
- Tata, ia acest lapte; el este adus de barbatul meu; unge-te cu dansul, asa te rog.
Imparatul ii raspunse:
- Ce lucru bun a facut nataraul tau de barbat, ca sa faca si acum ceva de isprava? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalti, care m-au ajutat asa de mult in razboaie, si tocmai el, ticalosul, o sa-mi poata ajuta? Si apoi, nu v-am zis ca nu aveti voie a va mai arata inaintea fetei mele? Cum ai cutezat sa calci porunca mea?
- Ma supui la orice pedeapsa vei binevoi sa-mi faci, tata, numai unge-te, asa te rog, si cu acest lapte ce ti-l aduce umilitul rob.
Imparatul, daca vazu ca atata de mult se roaga fiica sa, se indupleca si lua laptele ce-i aduse; si, apoi se unse cu dansul la ochi o zi, se unse si a doua zi; si, cu marea sa mirare, simti ca pare ca incepuse a zari ca prin sita; si daca se mai unse si a treia zi, vazu cat se poate de bine. Dupa ce se insanatosi, dete o masa la toti boierii si sfetnicii imparatiei si, dupa rugaciunea lor, primi si pe Fat-Frumos sa seaza in coada mesei. Pe cand se veseleau mesenii si se chefuiau, se scula Fat- Frumos si, rugandu-se de iertare, intreba:
- Marite imparate, robii pot sedea cu stapanii lor la masa?
- Nu, nicidecum, raspunse imparatul.
- Apoi, daca este asa, si fiindca lumea te stie de om drept, fa-mi si mie dreptate, si scoala pe cei doi oaspeti care sed d-a dreapta si d-a stanga mariei tale, caci ei sunt robii mei; si ca sa ma crezi, cauta-i si vei vedea ca sunt insemnati cu pecetea in spinare.
Cum auzira ginerii imparatului, o bagara pe maneca, si marturisira ca asa este; indata fura nevoiti a se scula de la masa si a sta in picioare. Iar catre sfarsitul mesei, Fat-Frumos scoase naframa care i-a fost data de imparat la batalie.
- Cum a ajuns naframa mea in mainile tale? intreba imparatul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la razboi.
- Ba nu, marite imparate, mie mi-ai dat-o.
- Apoi, daca este asa, tu esti acela care ne-ai ajutat?
- Eu, marite imparate.
- Nu te crez, adauga iute imparatul, daca nu te vei arata asa cum era atunci acela caruia am dat naframa.
Atunci el se scula de la masa, se duse de se imbraca cu hainele cele mai frumoase , isi lasa parul pe spate si se infatisa imparatului si la toata adunarea. Cum il vazura mesenii, indata se ridicara si se minunara: Fat-Frumos era atat de mandru si stralucitor, incat la soare te puteai uita, dara la el ba.
Imparatul, dupa ce lauda pe fiica-sa pentru alegerea sa cea buna, se dete jos din scaunul imparatiei si ridica in el pe ginerele sau, Fat- Frumos; iara el cea dintai treaba ce facu fu de a slobozi pe cumnatii sai, si in toata imparatia se facu bucurie mare si masa imparateasca. Eram si eu p-acolo si caram mereu la vatra lemne cu frigarea, apa cu ciurul si glume cu caldarea, pentru care capatai:
Un naparstoc de ciorba
Si-o sfanta de cociorba
Pentru cei ce-s lunga-vorba.
Zdrentuita- basme engleze
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Zdrentuita- basme engleze
Intr-un maret palat, la malul marii, traia odata un lord batran si foarte bogat, care nu avea nici sotie nici copii in viata, avea doar o nepotica al carei chip nu-l vazuse niciodata. Batranul isi ura nepotica caci la nasterea ei, ii murise cea mai draga dintre fiice. Cand batrana doica ii adusese copila, el se jura ca, atat cat va trai, nu se va uita la ea, nu avea decat sa traiasca sau sa moara, lui nu-i pasa.
Asa ca-i intoarse spatele, se aseza la fereastra si privi peste intinderea nesfarsita a marii, varsand lacrimi amare dupa fiica lui care se prapadise, pana cand parul sau coliliu si barba carunta ii crescura mult peste umeri, se incolacira peste speteaza scaunului sau si patrunsera prin crapaturile din dusumea. Lacrimile sale, care picurau pe pervazul geamului, sapasera un sant in piatra si curgeau ca un raulet in mare.
In tot acest timp, nepoata lui crescu fara ca cineva sa-i poarte de grija. Doar doica cea batrana se mai indura de ea si, cand nu era nimeni prin preajma, ii dadea ceva resturi de la bucatarie sau cate o rochita rupta luata din sacul cu zdrente.
Ceilalti servitori de la palat o alungau cu lovituri si cuvinte de ocara poreclind-o Zdrentuita si aratau cu degetul spre picioarele ei desculte si umerii golasi. Si asa crescu ea, mai mult nemancand si imbracandu-se cu te miri ce, petrecandu-si zilele prin campuri si pe carari. Singurul ei tovaras era gascarul care, atunci cand ei ii era foame sau frig sau era obosita, ii canta atat de vesel din fluier, incat ea-si uita de necazuri si se pornea sa danseze cu galagioasele gaste.
Asta pana intr-o zi cand oamenii prinsera a susoti cum ca regele facea o calatorie in tinutul lor si ca intentiona sa dea un mare bal in orasul invecinat pentru toti domnii si domnitele din tinut la care printul, unicul sau fiu, urma sa-si aleaga nevasta.
O astfel de invitatie sosi si la palatul de pe malul marii si servitorii o dusera batranului lord, care inca mai sedea la fereastra, varsand lacrimi amare. Dar, cand auzi despre ce era vorba, isi zvanta lacrimile si ordona sa i se aduca foarfeci cu care-si taie pletele lungi si barba, apoi trimise sa-i aduca haine scumpe si bijuterii si se imbraca. Ordona sa se puna seaua de aur pe calul cel alb, ca sa poata iesi in intampinarea regelui.
Zdrentuita auzise si ea vestea si se aseza in usa bucatariei plangand ca nu poate sa-l vada si ea pe rege. Cand batrana doica o vazu asa, se duse la stapan si-l ruga s-o ia si pe nepoata lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a incruntat si i-a zis ca nu vrea sa auda de fata.
Auzind asta, Zdrentuita fugi sa-i povesteasca prietenului ei gascarul cat e de nefericita ca nu poate merge la bal. Gascarul o asculta apoi ii propuse sa mearga impreuna in oras sa-l vada pe rege. Ea a privit insa cu tristete la picioarele-i desculte si hainele zdrentuite. Vazand-o gascarul a scos fluierasul si a inceput sa cante, iar fata imediat s-a veselit. Baiatul a luat-o de mana si, cu gastele deschizandu-le drumul, au pornit spre oras.
N-au mers prea mult, cand un tanar chipes, imbracat frumos, veni calare spre ei ca sa-i intrebe incotro s-o ia ca sa ajunga la castelul unde se oprise regele. Cand afla ca si cei doi merg tot acolo, descaleca si merse alaturi de ei tot drumul. Gascarul isi scoase fluierul si canta o melodie duioasa. In acest timp, tanarul tragea cu coada ochiului la fata pana ce se indragosti de ea. Isi lua inima in dinti si o ceru de nevasta.
Dar Zdrentuita rase, zicandu-i ca i-ar sta tare bine cu o nevasta gascarita, apoi adauga ca el ar trebui sa-si ia nevasta una dintre domnitele pe care le va intalni la bal.
Cu cat ea il refuza, cu atat tanarul o ruga mai aprins. In cele din urma, ca s-o convinga de sinceritatea sa, o implora sa vina la bal la ora douasprezece noaptea, asa cum era imbracata, desculta si impreuna cu prietenul ei gascarul si cu gastele acestuia.
Cand se lasa noaptea si sala de bal era inundata de lumina si muzica, iar domnii si doamnele dansau in fata regelui, tocmai cand orologiul batea ora douasprezece, pe usile enorme intrara Zdrentuita si gascarul, urmati de cardul de gaste. Strabatura sala, in timp ce doamnele susoteau. domnii radeau, iar regele privea nedumerit.
Dar cand ajunsera in fata tronului, tanarul se ridica de langa tronul regelui si veni in intampinarea lor. Luand-o de mana pe Zdrentuita se intoarse spre rege si-i spuse ca ea era mireasa aleasa de el, caci tanarul era chiar printul in cinstea caruia se dadea balul.
Inainte sa termine ce avea de spus, gascarul duse fluierul la gura si incepu sa cante, iar in timp ce canta, hainele Zdrentuitei se transformau in vesminte stralucitoare, o coronita de aur era in parul ei, iar cardul de gaste se prefacuse intr-un alai de paji care-i duceau trena lunga.
Toti cei din sala au remarcat ca printul isi alesese de nevasta pe cea mai frumoasa fata din tinut.
Gascarul s-a facut nevazut si nimeni nu a mai auzit de el de atunci. Batranul lord s-a intors la palatul sau de pe malul marii, la curte nu putea ramane caci jurase ca nu-si va privi niciodata nepoata. Cred ca l-ati putea vedea, caci el tot mai sta langa fereastra, plangand amarnic si privind departe spre intinderea nesfarsita a marii.
Elefantelul curios
Posted by admin | Filed under Copii:Povesti,Basme,Ghicitori
Elefantelul curios
A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua intrebare: “ce maninca crocodilul seara?”
Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba:
- Ursuletule, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.
Si a plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta:
- Broscuto, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla.
In apropiere de lac, elefantelul s-a intilnit cu sarpele boa:
- Sarpe, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul.
Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia ca vorbeste chiar cu crocodilul:
- Scuza-ma te rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara? Crocodilul siret ii spune:
- Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.
Elefantelul s-a apropiat si crocodilul -hat!, l-a apucat de nas, ca pe vremea aia elefantelul avea un nas ca toate nasurile, micut asa ca al tau.
Si cum se chinuia bietul elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede sarpele boa, care se afla in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul de nas si sarpele boa de coada , ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel, dar nasul i se intinsese atit de tare ca aproape ii atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are elefantelul trompa.
