Povestire (ISPAS MOTAN GRAS)
Posted by redactor | Filed under Povesti- Basme- Ghicitori- pentru copii
Povestire (ISPAS MOTAN GRAS)
Raymond Roca
Trãia la Brãila, cu mult,i, mult,i ani în urmã, o bãtrânicã cumsecade cãreia toatã lumea îi zicea Babana. Chiar dacã numele ei desemna o femeie grasã, Babana era slãbut,ã s,i uscãt,ivã. Probabil cã bãtrânet,ea îs,i pusese amprenta pe porecla ei, transformând-o pe „baba Ana” în Babana.
Bãtrâna avea un suflet bun s,i o inimã largã. Toatã ziua alerga de colo pânã colo ca sã ajute pe cineva. Suferea de boala singurãtat,ii cu toate cã avea un bãiat, Panait, care fiind marinar, nu dãdea pe acasã cu sãptãmânile, sau uneori chiar cu lunile, strãbãtând mãrile lumii cu corabia mos,tenitã de la tatãl sãu, care fusese s,i el la rândul sãu, tot marinar.
Într-o searã, întorcându-se acasã, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o fundãturã plinã de gunoaie. Inima n-o lãsã sã plece mai departe, se apropie s,i observã la lumina lunii cã se zbate ceva într-o traistã legatã la gurã, aruncatã printre bãlãrii. Îs,i învinse frica, doar atunci când îs,i dâdu seama cã o vietate are nevoie de ajutorul sãu. Agãt,ã traista cu o scândurã putrezitã s,i o trase afarã din groapa cu gunoi. Dupã ce, cu mare greutate s,i efort desfãcu nodul, îi sãri în brat,e un pui de mât,ã negru, slab s,i prãpãdit. Femeia se sperie s,i vroi sã-l arunce cât colo, dar i-se facu totus,i milã de animal s,i îl luã acasã. Mirosea urât s,i era slab de-i puteai numãra coastele. Ochii îi erau tulburi s,i abia îs,i mai trãgea sufletul. Cine s,tie de cât timp zãcea în traistã, aruncat la gunoi. Dupã câte se pricepea la mât,e, îs,i dadu seama cã nefericitul animal, este motãnel.
Bãtrâna îl curãt,ã cu o cârpã umezitã în ceai de mus,et,el, îi spãlã ochii s,i blãnit,a s,i îi puse pe o farfurie câteva bucãt,ele de cârnat. Acesta se apropie, le mirosi s,i amet,it îs,i pierdu echilibrul cãzând într-o parte. Babanei i se facu s,i mai mare milã de pisoi. Luã un pai de grâu, îl bagã în cana cu lapte s,i îi picurã cât,iva stropi în botic. Pisoiul îs,i reveni put,in s,i începu sã lingã picãturile, apoi luã vârful paiului între lãbut,e s,i începu sã-l sugã. Babana îs,i dãdu seama cã acesta nu s,tie încã sã mãnânce. Luã o cârpã curatã o înmuie în lapte s,i îi dãdu motãnelului sã sugã un colt,. Din când în când mai turna câte un pic de lapte pe cârpã pânã cand micul animal se sãturã, se fãcu covrig s,i adormi. În somn, tremura parcã de frig s,i din când în când mieuna subt,irel. Femeia îl inveli cu un pulovãr vechi s,i se culcã s,i dânsa.
A doua zi de dimineat,ã, Babana simt,i cã cineva trage de pãtura cu care era acoperitã. În singurãtatea ei, se sperie, sãri din pat, dar inima-i reveni la loc când vãzu pisoias,ul jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi s,i jucãus, s,i nu mai arãta slabiciunea pe care o avusese cu o searã înainte. Mieuna parcã mai tare s,i se mis,ca mult mai agil. Primi iar o port,ie de lãptic cu cârpa, dupã care începu sã-s,i lingã blãnit,a s,i sã se curet,e. Pe zi ce trece se fãcea tot mai zdravãn. Cu timpul se fãcu un motan de toatã frumuset,ea, cu o blanã neagrã s,i pufoasã s,i cu ochi galbeni s,i inteligent,i. Bãtrâna îi puse numele Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilãrie.
Ispas era foarte cuminte s,i domestic. Îl iubeau tot,i vecinii, cãci de când apãruse motanul dispãruserã tot,i s,oarecii s,i s,obolanii din mahala. Bãtrâna îi dãdea sã mãnânce tot felul de bunãtãt,i. Cu timpul se îngrãs,ã as,a de tare, de parcã era un miel s,i toatã lumea începu sã-i spunã Ispas-Motan Gras.
Acestuia nici cã-i pãsa de ce zic alt,ii. Lenes,, zãcea toatã ziulica pe un covoras, la soare în pridvorul casei s,i în afarã de mâncare. nu se sinchisea de nimic. Din când în când mai deschidea câte un ochi ca sã vadã ce se mai întâmplã prin împrejur s,i sã îs,i dea lumea seama cã nu este mort.
În ultima vreme, bãtrâna stãtea s,i ea mai mult pe acasã, cãci balamalele nu o mai lãsau sã se mai ducã prin târg. Într-o zi bãrtânet,ea îs,i spuse cuvântul s,i Baba Ana închise ochii pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasã s,i dupã ce dãdu toate lucrurile de pomanã, vându casa, dar de motan nu putu sã scape. Nimeni nu-l vroia pe lenes,ul Ispas-Motan Gras. Pânã la urmã, din respect pentru mumã-sa, luã s,i motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru „lenes,ul cel negru”, cum îl numise Panait, se terminã cu binele. Adio ficat prãjit, out,e fierte în lapte s,i smântânã proaspãtã. Mâncarea marinarilor era pes,tele, care la început, lui Ispas-Motan Gras, nu-i plãcu de fel, odatã cã avea un miros ciudat s,i a doua oarã cã Panait i-l dãdea crud. Cu timpul. de voie – de nevoie, începu sa se obis,nuiascã s,i chiar sã-i placã. Câteodatã, era foarte nostim, mai ales când se juca cu câte un pes,te viu care cãdea pe punte din plasa marinarului. Atunci incepea un adevãrat spectacol de circ, care îi mai descret,ea fruntea însinguratului fiu al mãrilor.
Noul stãpân fãcea comert, cu diferite mãrfuri. Împreunã au bãtut apele mãrilor, în lung s,i-n lat, cu diferite treburi. La început fãcurã curse scurte pe Marea Neagra, de la Brãila la Constant,a, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împinse cãtre Bosfor. Panait auzise cã uleiul de masline grecesc are mare cãutare pe piet,ele englezes,ti. Tot,i cei care se ocupau cu comert,ul cu mãsline, sau uleiul acestora, deveniserã oameni cu bani. Se incumetã s,i el, începând sã facã curse regulate cu marfã la Southampton, Londra s,i Liverpool. Afacerile mergeau strunã s,i deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind bunã, deobicei naviga singur. Uneori, când era mult de lucru si strãbatea o distant,a mai mare, mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici s,i distant,e mai scurte, pe corabie erau numai cãpitanul s,i motanul. Panait, cam posac nu prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei stãtea mai mult în cabinã, cocot,at pe patul marinarului, unde visa la casut,a cu pridvor din Braila s,i bunãtãt,ile culinare pe care i-le oferise fosta stãpânã. Totus,i, cu timpul, între cei doi, se înfiripã o legãturã, ceva ce semãnã la început, mai mult cu o înt,elegere, decât cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, poate din cauza singurãtat,ii care-i înconjura.
Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursã fãcutã la Liverpool, la ies,irea din strâmtoarea Sfântu Gheorghe, situatã în sudul Mãrii Irlandei, o furtunã groaznicã îi ajunse din urmã, aruncând toate furiile vântului s,i mãrii peste corabie. Totul se zgâlt,âia s,i se zbuciuma. Ispas, zãpãcit s,i speriat, se ascunse sub pat înfingându-s,i adânc ghiarele în dus,umeaua de lemn pentru a-s,i putea ment,ine echilibrul.
Panait, la timonã, încerca cu mare greutate sã t,inã corabia cât mai dreaptã. Deodatã, ceasul rãu s,i furia naturii dezlãnt,uite, rupserã o parte din catarg care cãzu peste cârmã s,i câmaci. Acesta aproape mort, zãcea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul pârea cã se scufundã în adâncuri. Rãmasã fãrã control, corabia sãlta ca o coajã de nucã pe valurile imense. Se fãcu beznã, deoarece puterea sãlbaticului uragan întunecase s,i soarele. Marea vuia s,i se zbãtea ca o fiarã prinsã în capcanã. Apoi, încet-încet totul se lins,ti s,i veni adevãrata noapte. O tãcere ciudatã se amesteca cu întunericul nopt,ii. Din când în când, se auzeau la pupã, nis,te gemete, dupã care o linis,te apãsãtoare acoperea totul ca o mantie.
Lui Ispas îi fuse fricã sã iasã pe punte, sã vadã ce se întâmplã acolo s,i ce face stãpânul. Dimineat,a, foamea s,i lumina soarelui îl facurã sã prindã curaj s,i sã pãrãseascã cabina. Cu pas,i felini urcã scara s,i ies,i la suprafat,a punt,ii. Rãmase uimit de harababura care îl înconjura… pânze, funii, plase încâlcite s,i aruncate vrais,te. Omul nicãieri! Mieunã încetis,or, parcã chemându-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i rãspunse nimeni. Strãbãtu puntea cu pas,i timizi, simt,ind cã s-a întâmplat ceva rãu.
Când ajunse la pupã vãzu catargul prãbus,it s,i sub el Panait zãcând nemis,cat. Se as,ezã pe pieptul acestuia s,i începu sã toarcã. Vãzând cã nu mis,cã începu sã miaune din nou, parcã disperat, din ce în ce mai tare. Auzi, parcã un oftat s,i vãzu pleapele marinarului cã se mis,cã. Acesta intredeschise ochii s,i îi închise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din nou. Încercã sã se mis,te, dar se simtea imobilizat de greul catarg s,i de o durere ascut,itã în piciorul drept. Strânse din dint,i, îs,i adunã toatã fort,a rãmasã s,i ies,i de sub greutatea care îl t,inea ca într-un cles,te. Motanul se sperie s,i sãri cât colo, mai sã cadã peste bord. Marinarul îs,i dãdu seama cã are un picior rupt s,i cu greu se târâ spre intrarea care cobora la cabinã. În dureri groaznice se lãsã sã alunece pe scãri pânã ajunse lângã butoiul cu apa. Bãu cu mare greutate s,i les,inã din nou. Ispas coborâse s,i el, urmându-s,i stãpanul. Se as,ezã cât mai aproape de el s,i începu sã-i toarcã încetis,or la ureche de parcã ar fi vrut sã-i linis,teascã durerile. Peste o vreme marinarul îs,i reveni din nou, dar nu putu sã facã nici o mis,care fãrã sã t,ipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea în derivã, fãrã control, pe ape necunoscute.
Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbãtu între viat,ã s,i moarte, aiurind s,i suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase s,i îl chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apã aproape s,i putea sã-s,i mai aline setea s,i febra groaznicã.
Motanul, la rândul sãu, suferea s,i el, deoarece îl durea burta de foame. Se sculase de câteva ori sã caute ceva de mâncare, dar nu gãsise nimic. Toate alimentele erau închise în calã s,i pâna acolo erau multe us,i închise s,i scãri greu de urcat sau coborât. Începu din nou, sã miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bãu put,inã apã s,i se vãietã s,i el de durere.
Foamea îl scoase din nou, pe Ispas, afarã din cabinã. Ies,i pe punte s,i se as,ezã la pândã, as,teptând sã aparã vre-un pescãrus,, ca sã-l poatã îns,fãca s,i sã-l mãnânce. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasãre sã se aventureze într-acolo. Foamea îl chinuia din ce în ce mai tare. Se duse la provã unde era atârnatã plasa de pescuit s,i o cercetã cu atent,ie. În afarã de câteva alge uscate nu gãsi nimic. Mirosul de pes,te, care se înbibase cu timpul în sfoara acesteia, îl inebunea, fãcându-i s,i mai mare foame.
Plasa aruncatã de furtunã atârna peste bord, pe jumatate în apã. Cu grijã, coborâ pe ochiurile plasei ca pe o scãrit,ã, pânã aproape de nivelul apei. Negãsind nici acolo, macar o rãmãs,it,ã de pes,te, dãdu nervos din coadã. Vãzu sãrind din apã un pes,te aproape tot atât de mare ca el. Se sperie s,i cãzu în apã. Noroc cã marea era linistitã. Noroc cã plasa atârna pâna la nivelul acesteia s,i avu de ce sã se agat,e. Cu mare greutate se urcã pe punte scuturându-s,i blana udã. Îs,i aduse aminte de pes,tele care sãrise dupã coada lui s,i i-se fãcu s,i mai mare foame. Îs,i învinse frica s,i coborâ din nou pe plasã pânã aproape de nivelul apei. Îs,i bãgã vârful cozii în apã s,i îl mis,cã încet. Imediat în jurul acesteia apãrurã cârduri de pes,tis,ori argintii. Cu mis,care bruscã, Ispas, înfipse ghiarele într-un pes,te care era mai aproape de el s,i îl scoase la suprafat,ã. Ajutându-se cu colt,ii îl prinse de cap s,i îl imobilizã. Urcã cu grijã pe punte, fiind atent sã nu cadã din nou în mare s,i sã nu-i scape valoroasa pradã. Se as,ezã pe burtã s,i începu sã-l înfulece cu solzi cu tot.
Niciodatã nu mâncase ceva mai gustos. Nici mãcar delicatesele pe care i-le dãduse rãposata Babana nu puteau sã-l egaleze. Dupã ce îl terminã simt,i cã nu era încã satul, as,a cã se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasã s,i în câteva secunde prinse un alt pes,te de toatã frumuset,ea. Il târâ pe punte s,i îl devorã s,i pe acesta cu mare poftã. Începu sã se simtã bine s,i normal. I se fãcuse lene s,i somn. Ca sã-s,i facã siesta, ca altãdatã, coborâ în cabinã. Acolo dãdu de Panait care gemea de durere. Gândul motanului, era totus,i, la pes,tii jucãus,i din apã, care îl sãturaserã s,i îl fãcuserã sã se simtã bine. Poate s,i stãpânul ar dori sã mãnânce unul! Mult,i pes,ti prinsese Panait s,i îi impãrt,ise cu Ispas. Venise s,i rândul motanului sã-s,i plãtescã datoriile.
Din douã sãrituri ajunse pe punte s,i încã din douã pe plasã. Mult mai stãpân pe sine ca înainte, coborî cu dexteritate, îs,i bãgã coada în apã. Când apãrurã pes,tii, agãt,ã unul care i se pãru mai mare. Îl scoase pe punte s,i cu greu îl târâ pâna în cabinã, punându-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, vãzu pes,tele încã zbãtânduse s,i înebunit de foame îl luã s,i mus,cã din el. Îs,i dãdu seama de ceea ce fãcuse s,i cu mare greutate îs,i scoase cut,itul din buzunar, curãt,ã pes,tele, îl tãie în bucãt,i s,i începu sã-l mãnânce as,a crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totus,i îi astâmpãrã foamea. Ispas, vãzându-l ca a terminat de mancat, o zbughi afarã s,i se mai întoarse cu un pes,te. Marinarul îl mâncã s,i pe acesta s,i adormi.
Se trezi peste câteva ore cu o senzat,ie de mai bine, dar totus,i piciorul îl chinuia foarte tare. Lânga el erau as,ezat,i trei pes,ti pãzit,i de Ispas. Îi mâncã în grabã, zicând bogdaproste motanului s,i apoi se târâ pânã la pat fãcând un efort supraomenesc sã se urce în acesta. Din cauza efortului s,i a durerii les,inã din nou. Mai trecurã câteva zile, timp în care se hrãni cum putu cu pes,tele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intremã put,in, dar totus,i piciorul îl chinuia din ce în ce mai tare.
O duse as,a zile s,i nopt,i fãrã sfârs,it, trãind doar cu pes,tele adus de motan s,i cu apa de bãut din butoiul din cabinã. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pãmântie pe alocuri cu pete vinet,ii. Îsi dãdu seama cã e cangrenã s,i simt,i cã în curând o sã moarã. Apucã, cu mare efort, o sticlã de rom s,i o bãu aproape pe jumãtate. Adormi, fãrã sã mai simtã durerea, mirosul greu s,i mizeria care domnea în cabinã. Visã cã se plimba pe nori s,i cã putea sã meargã pe aces,tia fãrã sã cadã. Din când în când ajungea la marginea norului s,i atunci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica s,i mergea mai departe, apoi ajungea iar la margine, iar cãdea s,i iar se ridica. La un moment dat cãzu cu ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare vitezã spre pãmânt. Vãzu munt,i, ape, case s,i chiar oameni. Aces,ti se uitau la el mirat,i, îi fãceau semne s,i parcã îi spuneau ceva.
Se sperie, se trezi s,i dechizând ochii, vãzu în picioare în fat,a lui doi oameni. Unul dintre ei îl t,inea în brat,e pe Ispas, mângâindu-l cu tandret,e. Crezu cã viseazã în continuare. Simt,i durerea din picior s,i îs,i dãdu seama cã totul e real. Unul dintre oameni îl intrebã în limba englezã ce s-a întâmplat cu el s,i cu corabia. Abia putând sã lege câteva cuvinte le spuse despre furtunã s,i despre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscut,i ii examinã piciorul s,i dãdu nemult,umit din cap…
Panait îs,i pierdu cunos,tint,a trecând din nou în lumea viselor. Parcã auzea nis,te glasuri ciudate, apoi un zgomot de ferãstrãu, un freamãt de pãdure, copaci tãiat,i, o durere ascut,itã, s,i mai apoi ii dispãrurã toate imaginile. Zãcu as,a între viat,ã s,i moarte pâna când într-o zi se trezi. Îs,i dãdu seama cã se afla întins pe un pat de spital. Deschise larg ochii s,i vãzu în fat,a sa o tânãrã imbrãcatã într-o uniformã albastrã ca cerul. Aceasta îi dãdu bunã ziua s,i îl întrebã cum îl cheamã.
Panait îs,i aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdrobit. Totus,i nu mai simtea durerea aceea insuportabilã. Încercã sã-l mis,te dar piciorul ii dispãruse de la genunchi în jos. Înt,elese atunci, dece era întins pe acel pat s,i dece se afla acolo, la spital. Scoase un oftat s,i începu sã plângã. Tânãra il mângâie pe frunte s,i îi spuse cã în curând se va simt,i mai bine, sã fie optimist deoarece nu este singurul om din lume rãmas fãrã o jumãtate de picior. Închise ochii s,i în fat,ã îi apãrurã toate imaginile dezastrului: uraganul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apã, pes,tele crud, Ispas… Ispas ! unde o fi Ispas? Un t,ipãt ii ies,i din gurã:
- Unde mã aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-a salvat viat,a?
- Nu înt,eleg, domnule, despre ce motan vorbit,i! îi spuse fata, s,tergându-i fruntea transpiratã, pot doar sã vã spun cã vã aflat,i la sect,ia de ortopedie a spitalului regal din Plymouth.
- Plymouth at,i zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?
- V-a adus la spital o carut,a a administrat,iei portului nostru. Despre motan, nu s,tiu nimic!
- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?
Fata îs,i îndreptã privirea spre tavan s,i dãdu încet din cap, crezând cã marinarul s,i-a pierdut mint,ile.
Se indreptã spre us,ã cu gândul sã meargã sã anunt,e medicul de serviciu.
- Domnis,oarã, nu pleca ! îi spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am sã-t,i explic…
- Mã numesc Samantha, am sã rãmân, dar te rog sã îmi povestes,ti s,i sã îmi spui pe nume…
Bolnavul începu sã-i povesteascã despre furtunã, despre accident, despre pes,tele prins de Ispas s,i despre felul cum i-a salvat viata. Fata înt,elese totul, pânã la urmã s,i îi promise suferindului cã se va interesa de soarta motanului. Dupã câteva zile Samantha îi dãdu o parte din ves,tile care îl interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de comert,, care îl aduseserã pânã în portul Plymouth. Despre motan s,i corabia avariatã nimeni nu putuse sã-i dea nici o s,tire.
Trecuse o lunã de când era în spital s,i Panait se simt,ea din ce în ce mai bine. Începu sã iasã singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de abil, cãruciorul cu rotile. Era totus,i nemult,umit cã nu putea sã umble. Doctorul îi dãdu o sperant,ã, spunându-i cã o protezã, care sã-i prelungeascã piciorul amputat, l-ar face din nou sã meargã. Acesta, plin de sperant,e îs,i comandã imediat una.
I se spuse, cã cei mai buni specialis,ti în confect,ionarea protezelor ortopedice,se gãsesc la Londra. Pãrãsi în grabã spitalul din Plymouth s,i se mutã la un sanatoriu din marele oras,. Nu peste mult timp obt,inu mult doritul obiect, cu care nu se acomodã însã prea us,or. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu cãderi, dar s,i cu multe sperant,e. Dupã douã luni, mergea binis,or.
Între timp, contactã compania de asigurãri maritime Lloyd, care cãzu de acord sã-i plãteascã o sumã importantã despãgubire pentru invaliditate s,i pentru corabia avariatã. Era totus,i norocos, deoarece, fãcând comert, cu englezii, fusese obligat de legile locale sã îs,i facã o polit,ã de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu bani, dar fãrã prea multe sperant,e s,i bucurii. Se simt,ea foarte singur s,i fãrã prieteni sau cineva apropiat. Îi pãrea rãu s,i de corabia dispãrutã, mai ales cã era mos,tenitã de la bunul sãu tatã, corabie care poate se odihnea pe cine s,tie ce fund de mare. Cel mai mult, totus,i, simt,ea lipsa prietenului Ispas. Îl apucã s,i dorul de casã, de Braila. S-ar fi întors în Romania, dar acolo, dupã cum aflase din ziare, mirosea a rãzboi. Românii se ridicau tot mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din t,arã. Noul rege, Carol I, pregãtea rãzboiul de independent,ã a României fat,ã de Imperiul Otoman. Începuse rãzboiul ruso-româno-turc.
Între timp, angajã un detectiv, pe care îl puse sã-i caute pe marinarii care îl salvaserã. Vroia sã le mult,umeascã s,i totodatã trãia cu sperant,a cã îl luaserã cu ei pe Ispas. Nu trecurã nici douã sãptãmâni s,i detectivul îi dãdu o veste care îl cam puse pe ganduri. Vasul australian care îl salvase se numea Billabong s,i plecase mai de mult timp spre casã. Acest fapt îl întristã foarte tare, deoarece nu primi nici o s,tire referitoare la Ispas. Trãia totus,i cu sperant,a cã motanul nu rãmãsese pe corabia abandonatã. Aflase s,i numele capitanului care îl salvase. Acesta se numea Tom Buddle s,i era originar din Sydney. Se duse la cãpitania portului s,i dãdu urgent o depes,ã în Australia, în care cerea sã ia legãtura cu cãpitanul Buddle.
Timpul trecea încet, Panait începu chiar sã se plictiseascã de vremea ploioasã s,i mohoritã a Londrei, când într-o zi mare-i fu bucuria. Primi o scrisoare chiar de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta ies,ise la pensie s,i avea grijã de un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de lângã Sydney. Îi mai scrisese cã în compania sa se aflã s,i motanul negru pe care îl gãsise pe corabia avariatã s,i cãruia îi spunea Nelson, nes,tiind ce nume avusese înainte. Panait înebuni de bucurie. Fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor de aventurã, se urcã pe prima corabie care pleca spre Australia. Dupã câteva luni de cãlatorie, fãcând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay s,i Jakarta ajunse în sfârs,it pe pãmântul australian.
Portul Sydney i-se pãru destul de mic în comparat,ie cu marea metropolã Londra. Semãna mai mult cu Brãila, singurele diferent,e fiind cã aici nu se vorbea românes,te ci doar o englezã greu de înt,eles s,i care semãna mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han, în frumosul cartier The Rocks, unde se învîrtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc dupã cãlãtorie fiind foarte nerãbdãtor sã se întâlneascã cu cãpitanul s,i cu dragul sãu motan, Ispas – Motan Gras. Închirie o trãsurã trasã de doi cai sprinteni s,i dupã trei ore de alergãturã, pe drumuri dezfundate s,i pline de praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire datã farului de la South Head. Începuse deja sã se însereze. Îi spuse vizitiului sã îl as,tepte s,i se apropie de masiva us,ã a casei de lângã turnul farului, în care bãtu cu putere.
- Cine mã deranjeazã la ora asta? se auzi o voce groasã s,i rãgus,ita din interior.
- Sunt eu, domnule, cel pe care l-at,i salvat de la moarte în mãrile Irlandei.
- Sunt prea obosit acum s,i n-am nici un chef sã vãd pe nimeni.
- Dar vã rog, totusi, cãpitane Buddle, sã-mi deschidet,i, deoarece v-am adus un cadou s,i totodata as, vrea sã îl vãd pe Ispas, sau Nelson, cum îi zicet,i dumneavoastrã!
- Nu am nevoie de nici un cadou, rãspunse rãutãcios cel dinãuntru, s,i nici nu vreau sã-t,i dau motanul înapoi. Este singura mea companie s,i nu vreau sã mã despart de el. Te-as, ruga sã pleci!
- Dar, vã rog domnule sã mã înt,eleget,i! Am fãcut acest drum lung, de la Londra pânã aici, ca sã îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios s,i bolnav. Vã dau pe bani, cât,i dorit,i…Va rog…este al meu!
- Nu-t,i dau nimic s,i nu vreau nimic pentru motan ! Acesta sã fie recompensa ca te-am recuperat de pe corabia avariatã. Vezi-ti de drum…
Panait nu vroia sã-l supere pe cãpitanul Buddle, mai ales cã datoritã acestuia ajunsese pe uscat s,i fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totus,i sã plângã de necaz. Mãcar sã-l fi lãsat sã îl vadã pe Ispas. Se as,ezã obosit pe banca din fat,a casei. Era mâhnit. Nu-i venea sã se mai întoarcã la han. Se întunecase de-a binelea. Vizitiul îi fãcu semn cã venise timpul de plecare. Panait se ridicã s,i, disperat începu sã strige: „Ispas, Ispas…”. Nu auzi nici un mieunat. Crezu cã fusese pãcalit de capitanul cel rãutãcios. Poate îs,i bãtea joc de el. Poate cã, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era pret,ul care trebuia sã îl plãteasca pentru cã fusese salvat. Adusese cu el un butoias, de rom care ar fi vrut sã i-l dea cadou cãpitanului pentru tot ce fãcuse pentru el s,i motan. Îl rugã pe vizitiu sã îl punã lângã us,a de la intrare. Vroia sã-i arate celui care îl salvase cã el tot recunoscãtor se simte chiar dacã nu i-se rãspunde cu bunãvoint,ã. Mai strigã de câteva ori numele motanului s,i necãjit, se urcã în trãsurã s,i pornirã spre Rocks. Nu închise ochii toatã noaptea. Îs,i repros,a lipsa de tact pe care o avusese cu cãpitanul. Trebuia sã insiste, trebuia totus,i sã îl vadã pe Ispas. Oare, nu i-se întâmplase ceva?
A doua zi se învârti fãrã chef prin oras,. Nu s,tia ce sã facã. Seara se îmbãtã crit,ã cu nis,te marinari malaiezieni, cãrora le dãdu de bãut pe gratis. Dormi put,in s,i în aceea noapte. Visase urât s,i cu cãpitanul s,i cu motanul. Îl visase pe Buddle cã urca cu Ispas pâna în turnul farului s,i cã de acolo, îl arunca jos. El, Panait, era s,i el acolo s,i încerca sã-l salveze s,i sã-l prindã în brat,e. Neputând sã fugã, din cauza piciorului amputat, nu putea sã ajungã sã-l prindã la timp. Motanul cãdea la distant,ã de locul unde se afla. Pânã când ajungea acolo unde ar fi trebuit sã cadã, acesta dispãrea. Afarã fiind noapte, blana acestuia fiind neagrã, era de negãsit. Apoi iar, is,i ridica privirile în sus, spre reflectoarele farului s,i iar îl vedea pe cãpitan cum îl aruncã pe Ispas de sus. Din nou fãcea eforturi sã-l prindã, neajungând la timp s,i iar noaptea neagrã înghit,ea totul.
Dimineat,a se sculã mahmur s,i supãrat. Trebuia sã facã ceva, trebuia sa ia o decizie. Trebuia sã se ducã din nou la Tom Buddle. Trebuia sã-l roage din nou, trebuia sã-l convingã sã-i dea prietenul înapoi, chiar dacã va plãti gras pentru el. De data aceasta, cãlãtoria pâna la Hornby Lighthouse i-se pãru s,i mai lungã. Trãsura, care o angajase, o umplu cu bunãtãt,i s,i cadouri. Ajunse pe la prînz, când soarele australian cocea ca un cuptor.
Stãtea nehotãrât în fat,a aceleias,i us,i, unde în urmã cu douã seri nu fusese binevenit s,i nu i se permisese sã intre. Bãtu hotarât la us,ã, dar de data aceasta nimeni nu-i rãspunse. Apãsã cu mâna clant,ã. Us,a nefiind incuiatã, se deschise. Panait intrã în prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Îl strigã pe cãpitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cercetã la repezealã si celelalte camere, dar nici urmã de cãpitan sau motan. Ies,i afarã s,i se uitã disperat în direct,ia farului. Observã ca us,a acestuia era deschisã. Se îndreptã cât putu de repede într-acolo s,i ajungând la baza scãrilor strigã aproape rãcnind numele capitanului. Presimt,i cã se întâmplã ceva rãu.
Nu primi nici un rãspuns, dar, ca un ecou de sus strãbatu un mieunat. „Ispas, Ispas”, strigã Panait s,i începu sã urce cu greu scãrile în spiralã ce duceau la turnul farului. Uitase s,i de piciorul de lemn s,i de obosealã. Cucerea cu mare trudã, scarã dupa scarã, mai pe picioare, mai târâs,-grãpis,, pânã cãnd, la nivelul trei, îl vãzu cãzut în nesimt,ire pe cãpitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom s,i se pãrea cã avusese un accident. Degetele mâinii drepte erau înfipte puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul inimii, parcã vroind sã o scoatã de-acolo. Încercã sã îl ridice, dar acesta nu se mis,ca de loc. Îî simt,i totusi respirat,ia slabã. Uitã de motan s,i începu sã-l strige cât putea de tare pe viziteu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi s,i veni în grabã. Cãpitanul deschise put,in ochii s,i începu sã horcãie.
- Inima, inima, îngâimã Buddle.
- Ce at,i pãt,it domnule? întrebã Panait.
- Inima, cãldura, scãrile, ro…
- Pot sã vã ajut cu ceva?
- Pleacã la naiba! Iar ai venit dupã mât,ã?
- Vreau doar sã vã ajut…
- Nu-t,i dau nimic! Nelson e doar al meu !…amiralul meu…! s,i din nou cãpitanul îs,i pierdu cunos,tint,a.
Vizitiul, flãcãu puternic, îl luã pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi s,i coborâ cu grijã scãrile. Panait, rãmas mai în urmã, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urcã cu mare chin înca douã nivele s,i mare-i fu bucuria când deschise ultima us,ã, cea care dãdea în încãperea unde se aflau oglinzile s,i tort,a farului s,i se pomeni cu Ispas în brat,e. Îl cuprinse o mare bucurie s,i începu sã plîngã. Motanul însã, toarcea linis,tit. Îl sãrutã, îl mângâie, îi spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodatã nimãnui. În sfârs,it îl gãsise, aici, departe, la capãtul lumii. Erau din nou împreunã!
Aducându-s,i aminte de accidentul nefericitului cãpitan, luã motanul în brat,e s,i coborâ cum putu de repede scãrile. Flãcãul îl culcase deja pe bolnav în cãrut,ã s,i era gata de plecare. Pornirã în galop cãtre oras,. Bolnavul horcãia s,i se zbãtea din când în când. Ajunserã la cea mai apropiatã suburbie, Watson’s Bay, unde gãsirã un medic. Bãturã puternic la us,a acestuia s,i îl transportarã pe capitan înãuntru. Doctorul începu sã îl consulte s,i nu dupã mult timp spuse: „Noroc cã l-at,i adus aici repede! Bietul om a fãcut un infarct s,i trebuie sã stea sub îngrijire medicalã.” Panait îi dãdu doctorului o sumã importantã de bani s,i îl rugã sã îl gãzduiascã pe bolnav la el în casã pânã când il va putea transporta la spital.
Dupã douã zile, sub supravegherea medicului, îl transportã pe Buddle la spitalul din Sydney. Acolo, datoritã îngrijirii medicale de calitate, bãtrânul lup de mare se mai puse pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales cã hanul sau de la Rocks era la o aruncãturã de bãt, de Macquarie Street, strada pe care se afla spitalul. Acolo îs,i fãcu chiar s,i o prietenã, o sorã medicalã, tânãra englezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dânsa, cu mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cât invãt,ase sã umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte de a veni în Australia. Fiint,a finã, educatã, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în urmâ, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi plãcuse atât de mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar dacã ii era dor câteodatã, de familie, prietenii din copilãrie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.
Aceasta se ocupa foarte mult de ingrijirea s,i recuperarea sãnãtãt,ii cãpitanului. Îi era mila s,i de marinarul român pentru ca rãmãsese infirm atât de tânãr. Panait, proaspãt venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâmplã acolo, care mai e moda în marea metropolã, ce mai s,tia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi povesti chiar s,i neplãcuta aventurã din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-Motan Gras s,i cum acesta îl ajutase sã supraviet,uiascã. Florence fuse atât de impresionatã, încât în prima ei zi liberã îl vizitã pe Panait la han ca sã cunoascã faimosul motan. Îi mai spuse despre prietenul sãu, Thomas Buddle, cã de-acum inainte va avea nevoie de îngrijire s,i supraveghere medicalã permanentã s,i nu va mai putea lucra la far, deoarece aceea muncã cerea un efort fizic destul de mare.
Dupa câteva zile, Buddle se simt,i mai bine s,i fuse lãsat acasã. Panait, care îl vizitase zi de zi, îi angajã o trasurã s,i îl transportã pânã la casa farului din South Head. Îl luase cu el s,i pe Ispas, spre bucuria cãpitanului care îl t,inuse pe genunchi tot timpul drumului s,i îl mângâiase cu tandret,e. Încet, încet, cei doi marinari se împrietenirã. Buddle îl învitã pe musafir sã rãmânã peste noapte acolo. Panait vru sã-l refuze pe moment, dar s,tiind ca acesta avea nevoie de supraveghere medicalã s,i neîndrãznind sã-l supere pe cãpitan, luînd motanul cu el, acceptã pânã la urmã.
Nu dormirã aproape toatã noaptea, povestindu-s,i unui altuia viat,a de marinar s,i aventurile. Marea s,i motanul îi apropia s,i ii lega unul de altul. Buddle îi spuse de câteva ori lui Panait „fiule”, fapt care îl impresionase foarte mult pe acesta, aducâdu-i aminte de tandret,ea cu care îl tratase bunul sãu tatã. Îl rugã sã nu mai stea la han s,i sã se mute împreunã, în casa de lângã far. Acesta, fiind s,i el singur s,i nes,tiind încotro sã o apuce, acceptã.
Între timp, administrat,ia portuarã localã di Sydney, detas,ã provizoriu, un bãrbat tânãr, pentru a se ocupa de întret,inerea s,i buna funct,ionare a farului. Acesta se mutã, împreunã cu nevasta s,i cei trei copii, într-o cãmãrut,ã din spatele casei lui Tom Buddle. Cãpitanul deveni din ce în ce mai morocanos, deoarece copiii fãceau multã gãlãgie s,i alergau toatã ziua dupã Ispas, trãgându-l de coadã sau aruncând cu pietre în sãrmana vietate nevinovatã. Buddle fumegând de nervi, se duse la cãpitãnie s,i ceru sã fie trecut în rezervã, deoarece nu mai avea ce sã facã la far. Dorea sã plece de acolo deoarece se simt,ea inutil. Vroia sã aibã linis,te s,i de aceea cãuta sã cumpere o cãsut,a undeva aproape de ocean.
Panait se pregãtea sã se întoarcã acasã. Dar la care casã? La Brãila nu mai avea pe nimeni! Anul era 1877. România era în toiul rãzboiului cu turcii. Accesul navelor prin strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar s,i navigat,ia pe Dunãre. Nu s,tia ce sã facã. S-ar fi dus cu o corabie pânã la Londra s,i de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns în Frant,a, dar drumul pâna în România era destul de lung s,i periculos la acele vremuri. Singurii sãi prieteni, Florence, Ispas s,i Tom, erau aici în Australia.
Cãpitanul simt,indu-i zbuciumul îl invitã sã se stabileascã la Sydney s,i sã locuiascã împreunã. Dupã clipe de gândire s,i zbucium acesta acceptã s,i chiar de a doua zi pornirã impreunã sã gãseascã o casã de cumpãrat. Vâzurã multe proprietãt,i frumoase. De bani nu se plângeau, deoarece amândoi aveau destui, Panait cu suma luatã de la asigurare, iar Tom cu cea primitã de pe urma pensionãrii. Cel mai mult le plãcuse o casã ciudatã, situatã pe cres,tetul vãii care se deschidea spre Tamarama Beach s,i care o cumpãrarã în grabã.
Locul, semana cu o prapastie sãlbaticã, acoperitã cu vegetat,ie luxuriantã s,i cu ies,ire us,or accesibilã la drumul principal care ducea spre mijocul oras,ului. În partea opusã, panorama era superbã, dedesubt marea de verdeat,ã se unea cu un golf mititel acoperit cu nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific, care te invitau parcã la un voiaj sau la aventurã pe intinsul lor.
Casa era semisuspendatã peste malul abrupt al prãpastiei fiind as,ezatã pe o fostã platforma militarã de observat,ie.
Platforma o construiserã cu mult,i ani în urmã, det,inut,ii din noua colonie englezã, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care sa pãzeascã coasta de est de vre-o invazie strãinã. Clãdirea însã, era destul de nouã s,i foarte solidã. O repararã s,i o amenajarã dându-i o formã de corabie. În loc de valuri, pluteau pe un hãu de verdeat,ã. Aveau chiar s,i un catarg înfipt în mijlocul curt,ii, pe care fluturau douã steaguri, cel englezesc s,i cel românesc.
În fiecare dimineat,ã, cam pe la aceeas,i orã, cei doi ies,eau pe punte, unde foarte serios,i, executau parcã, procesiunea inspect,iei echipajului s,i a „corabiei”. Buddle, gras cu barba albã, îmbrãcat în uniforma marinei comerciale engleze, era cãpitanul. Panait, musculos s,i binelegat se îmbraca de obicei ca un simplu marinar, dar câteodatã is,i lua si el vestonul alb de cãpitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate s,i mai puternic, de parca cei doi erau angajat,i intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant s,i interesant. Atât vecinii, cât s,i cei din împrejurimi, aveau multã admirat,ie pentru cei doi. Singurul, care nu-i lua niciodatã în serios era Nelson-Ispas. Ambii stãpâni, poate din mândrie nat,ionalã, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dãduserã. Pentru Panait, motanul rãmãsese tot Ispas-Motan Gras, nume pe care i-l dãdu-se maicã-sa s,i vecinii din Brãila.. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori când avea spectatori i-se adresa elegant s,i cu respect spunându-i „Sir”, sau „Domnule amiral”.
Câteodatã când mai trãgea un pãhãrel în plus, cãpitanul, luând o mimicã foarte serioasã, se prot,ãpea în fat,a lui Nelson s,i îi dãdea raportul de parca s-ar fi aflat în fat,a corpului de ofit,eri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panait, ca sã râdã de el, începea sã vorbeascã în limba lui Napoleon s,i îs,i punea pe cap o pãlãrie în formã de trigon, care împreunã cu piciorul de lemn îi dãdeau un aer mai autentic de pirat, decât de învinsul de la Waterloo. Acest lucru îl scotea din sãrite pe bãtrânul lup de mare s,i astfel începea cearta, amenint,ând cã va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australian decolorase culoarea galbenã a tricolorului românesc, transformându-o în alb, fapt care îl fãcea sã semene din ce în ce mai mult cu steagului frant,uzesc.
Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg s,i se cãznea sã dea jos steagul românesc. Panait suparãt, lua motanul sub brat, s,i se fãcea cã pleacã. Bineînt,eles urma împãcarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.
Cu timpul, lui Ispas începuserã sã-i albeascã mustãt,ile. Într-o dimineatã cãpitanul Thomas Buddle nu mai rãspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din aceastã cauzã. Is,i pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vre-odata. Îl îngropã în cimitirul din apropiere s,i deseori putea fi vãzut împreunã cu motanul negru stând nemis,cat ore în s,ir lângã mormântul acestuia.
Anii au trecut. Despre Panait s,i Ispas-Motan Gras nu mai s,tie nimeni nimic la Sydney, sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbes,te despre paradisul pisicilor din tufis,urile care cresc pe coasta vãii s,i îndemânarea cu care acestea prind pes,te, bãgându-s,i coada în apã, atunci când marea e linis,titã.
Totus,i acolo, se mai pastreazã încã, o casut,ã albã în formã de corabie. Cei care au norocul sã poatã face o vizitã prin acele locuri, mai pot vedea, pe peretele de piatrã de lângã us,ã, o placã micã de marmura albã, pe care este sculptatã o timonã, un motan s,i init,ialele „N.I.M.G.”.
Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras!
Poveste fara sfarsit …
Posted by redactor | Filed under Povesti- Basme- Ghicitori- pentru copii
poveste fara sfarsit …
mi-e greu sa scotocesc in suflet dupa atatia ani …caci trezesc dureri vechi …in rani noi …dar vreau sa va arat un fragment …din ceea ce a fost odata …LILUTZU …si poate asa o sa ma regasesc …
…Mica, murdara, parul ei de un blond spalacit vesnic incalcit …incapatzanata …si agera …LILUTZU …E fetitza cea mai curajoasa din intreaga imparatie …Se lupta cu ratzoiul …se ia la tranta cu baietii pe drum …scuipa strengareste …printre dintzisorii rari …injura de papuci …-auzise ea la taica …si se burzuluieste cand nu-i convine ceva …ca mamuca …Pune pumnii mici in solduri si isi impinge barbitza in fatza …apoi arunca printre buze cu suerat <…Las’ ca vezi tu…>!!! Asa vazuse asa facea …Ii place sa stea cu cei mari sa-i auda ce vorbesc …Nu prea are timp ca mamuca nu o crutza deloc …o trimite peste tot …Ofteaza ca un om mare din tot pieptul …si se caina de sale si de picioare ca babele alea batrane …Daca stai un minut cu ea este imposibil sa nu te pufneasca rasul …E serioasa …vorbeste grav …ca si cum ar apasa-o ceva pe suflet …Discuta orice despre vreme …despre ce s-a mai intamplat prin sat …care cu care se tine …ce s-a intamplat pe la targ …care sunt pretzurile …la animale …Mamuca o ocaraste mereu …Dar LILUTZU nu o baga in seama …Ea are treburile ei …Acum sta intr-un colt suparata plange cu sughitzuri …isi pune un mar …un colt de paine …si un chibrit intr-o traista…<<>>o intreaba taica care tocmai se intorsese de la camp …<<>> si iar o podidi lacrimile …Isi sterge mucii cu maneca hainei …taicai i se umezesc ochii …<<>> LILUTZU face ochii mari la asta nu se gandise. Mamuca o caftise dar taica ce vina avea? Isi sprijina tamplele in palme …apoi se decise sa ramana cu bunicu …Dar pe bunica n-o iarta …Pune marul intr-un buzunar …chibritul in celalalt …painea pe vatra …apoi iese afara cu taica …,<<>> si taica o ridica in aer de subtiori o pupa pe crestete si o pune in leagan …si LILUTZU rade …si taica rade si-si musca mustatza sa nu lacrimeze ………………….
Sant ani de atunci …LILUTZU e acum mare …a plecat in lume …tataia a ramas singur …albit de vreme …LILUTZU …e ALINA de azi mamuca n-o mai cafteste …a murit de mult …Stand pe o banca intr-o dupa-amiaza tarzie ALINA isi aminteste fugar <<>> si o lume i se destepta in suflet …o lume de demult …redevenise LILUTZU …
Poveste cu Mariuca
Posted by redactor | Filed under Povesti- Basme- Ghicitori- pentru copii
Poveste cu Mariuca
Dimineat,a de Cra(ciun sosise în zvon de colinda(tori care cîntau la ferestre, cît puteau de tare, bucuria nas,terii Domnului. S,i nu era cîntec mai frumos decît acela despre Isus s,i mama sa Maria. Tot,i ai casei ascultau cuprins,i de o tainica( emot,ie povestea minunatei nas,teri în timp ce casa întreaga( pa(rea înva(luita( într-o sfînta( linis,te. Mai apoi, dupa( ce întreaga familie întoarsa( de la biserica( s-a as,ezat în jurul mesei de Cra(ciun, micut,a Ma(riuca a observat cum lucrurile din camera(, ca vra(jite, au început dintr-o data( sa( discute între ele. Mirarea copilului a fost cu atît mai mare cu cît s,i-a dat seama ca( numai ea înt,elege limba în care sporova(iau de zor mobilele s,i tacîmurile, farfuriile s,i covorul, paharele, ca(rt,ile din rafturi, ca(nile, scaunele ba chiar s,i fat,a de masa(. De teama( sa( nu fie prinsa( ca( trage cu urechea, Ma(riuca îs,i vedea de friptura din farfurie ca s,i cînd nu s-ar fi întîmplat absolut nimic.În timp ce bunicul istorisea o întîmplare vesela( de pe vremea cînd era copil, scaunul pe care sta(tea protesta în gura mare:
- Of, ce guraliv! S,i se foies,te atîta de mi-a rupt spinarea! Ce-ar fi sa( ma( apuc s,i eu sa( povestesc lucruri întîmplate demult!??! Ce, ar fi pla(cut sa( va( amintesc cum am sca(pat ca prin urechile acului de incendiu atunci cînd fetit,a aia alintata( s-a jucat cu chibriturile?
Un cor de proteste din partea tuturor l-a oprit pe scaun sa( mai scoata( o vorba(. Timida( s,i abia auzita(, de pe raftul de sus, cartea de bucate a s,optit:
- Ce spaima( am tras atunci! Eu una am les,inat chiar.
La auzul acestor vorbe Ma(riuca s-a fa(cut mica(-mica( pentru ca( alintata care se jucase cu chibriturile era chiar ea. Des,i întîmplarea aceea îi ies,ise complet din minte, acum abia îs,i da(dea cu adeva(rat seama ce gres,eala( fa(cuse. E drept ca( nu s-a întîmplat absolut nimic pentru ca( tata intervenise la timp. S,i tot adeva(rat era s,i faptul ca( fusese pedepsita( dar, abia acum Ma(riuca înt,elegea ca(-s,i meritase pedeapsa. Cu ochii t,inta( în farfurie, copilul încerca sa( mai auda( cîte ceva din discut,ia lucrurilor. S,i nu mica( i-a fost mirarea sa(-s,i auda( farfuria, cu glas pit,iga(iat, ca o t,at,a(:
- Sîntet,i nis,te ra(i cu tot,ii! Biata copila( , ce s-o fi speriat s,i ea atunci! Tu scaunule sa(-t,i mai vezi de treaba ta ca( doar nu es,ti buricul pa(mîntului. Cine te crezi? Facet,i prea mult zgomot pentru nimic: Ma(riuca e o fetit,a( cuminte. A gres,it s,i ea odata( dar asta nu înseamna( ca( trebuie pedepsita( la nesfîrs,it. Sînt absolut sigura( ca( a înt,eles ca( nu e bine ce-a fa(cut s,i ca(-i pare ra(u.
Brusc înveselita(, Ma(riuca era cît pe ce sa( se dea de gol strigînd “Da, da, as,a e!!” dar s-a oprit la timp, astupîndu-s,i gura cu mîna. “Ce dra(gut,a( e!” îs,i spuse fetit,a privind cu drag farfuria din fat,a ei. “Cred ca( de acum încolo am s-o ajut mereu pe mama sa( spele vasele. Se pare ca( sînt nis,te persoane extrem de cumsecade s,i bag de seama( ca( sint s,i bine educate”. Bunicul terminase demult povestea despre copila(ria lui s,i între timp mama adusese pe masa( un platou cu sarmale aburinde. Fat,a de masa( a devenit dintr-o data( foarte nelinis,tita(:
- Nu se poate!!!! Iar o sa( ma( pa(teze Ma(riuca! S,i iar o sa( fiu fiarta(, pusa( la albit cu tot felul de chimicale s,i-o sa( fie vai de mine! M-am sa(turat!
Fat,a de masa( avea dreptate: Ma(riuca nu prea avea grija( sa( nu pa(teze totul în jur atunci cînd mînca. S,tia ca( mama avea ac de cojocul petelor s,i nici prin cap nu-i trecea sa( se gîndeasca( la fat,a de masa(. Dar auzind-o cum se tînguie fetit,ei i s-a fa(cut mila( de ea s,i a devenit atenta( la fiecare gest. “Poate ca( daca( nu voi mai face pete ma( va ierta” îs,i fa(cu Ma(riuca planul s,i zîmbi sigura( pe ea. Masa se termina( fa(ra( nici un alt incident s,i Ma(riuca, dupa( ce-s,i ajuta( mama sa( strînga( masa s,i sa( spele vasele fugi iute în camera ei dornica( sa( auda( ce-s,i spuneau lucrurile ei. Cum deschise us,a auzi rîsete s,i larma( mare cam cum era la s,coala(, în pauze. Pa(pus,ile chicoteau în colt,ul lor în timp ce, de pe birou, caietele strigau cît puteau:
- Ura, ura am sca(pat de Ma(riuca! Asta(zi s,i mîine s,i poimîine e sa(rba(toare s,i n-o sa( scrie nimic s,i-o sa( fim libere!!!
Ma(riuca s-a încruntat pentru ca( nu pricepea ce vor de fapt caietele. Doar rostul lor e sa( fie scrise s,i n-ar trebui sa( se poarte as,a. “Eu scriu frumos s,i-mi place la s,coala(” zise cu voce tare, aproape plîngînd, Ma(riuca.
- Ce folos daca( nu ai grija( de noi! riposta( caietul de aritmetica(. Mie mi-ai îndoit toate colt,urile iar fratelui meu de citire i-ai pa(tat foile cu cerneala(. Crezi ca( e suficient sa( scrii frumos? Habar nu ai cît de ra(u ne pare cînd vedem ca( nu-t,i pasa( cum ara(ta(m!
Ma(riuca ra(mase în mijlocul camerei privindu-s,i caietele împra(s,tiate pe birou. Dintr-o data( înt,elegea ca( avea multe de pus la punct în ceea ce o privea. Se întreba însa( mirata( de ce abia azi, în ziua de Cra(ciun, a putut sa( înt,eleaga( limba obiectelor s,i sa( afle astfel cît de multe gres,eli a fa(cut fa(ra( sa( vrea. “Sa( fie oare o vraja(? O magie? Sa(-mi fi adus azi noapte Mos,ul s,i darul de a înt,elege ce spun lucrurile? Cred ca( va trebui sa( întreb pe cineva mai mare.” Dar, pîna( sa(-s,i duca( gîndul pîna( la capa(t, Ma(riuca adormi. Iar îngerul ei pa(zitor, cel care înfa(ptuise minunea, îs,i pleca( aripile peste fetit,a adormita( s,i ii trimise un vis. S,i copila visa( o noapte friguroasa( de iarna( luminata( de o stea cum nu se mai va(zuse niciodata(. Va(zu în vis s,i staulul aprigului Cra(ciun s,i ieslea cu pruncul sfînt s,i pa(storii cu fet,e blînde s,i darurile magilor. Auzi suspinul Mariei s,i ruga(ciunea blîndului Iosif. S,i era visul acesta atît de minunat încît o fericire fa(ra( seama(n puse sta(pînire pe sufletul ei micut, de copilas,. Cînd se trezi din somn Ma(riuca, toate lucrurile sta(teau cumint,i s,i ta(cute la locurile lor, dar fetit,a s,tia deja ca( fiecare obiect are important,a lui. Mai s,tia s,i ca( lucrurile trebuie respectate s,i pa(strate cu grija( ca(ci s,i ele sînt asemenea fiint,elor, daruri de la Dumnezeu. Iar visul minunat o înva(t,ase ca( ziua de Cra(ciun este o zi deosebita( în care se petrec multe lucruri despre care oamenii mari nu au habar. S,i pentru ca bucuria zilei de Cra(ciun sa( fie deplina(, din cer au început sa( cada( fulgi mari de za(pada(.
