Versuri "Adela Popescu - Eviti sa iubesti"

Versuri "Adela Popescu - Eviti sa iubesti"

Nu stiu....te-ai inchis in tine
Parca....parca ti-e frica de ceva
Uneori....uneori simt ca....ca ti-e frica de iubirea mea;

Fulgii mari de zapada
Se lovesc de fereastra mea
Si mi-amintesc cum era....DE MULT:
Eram singuri in casa
Sub paturi de ghemuiam asa
Si dragostea ne incalzea
Da,da,da.....

Azi te feresti
Sa nu gresesti
Dar greseala e:eviti sa iubesti
Da,da....(x2)

Mi se pare de-o vreme
Cauti motive sa nu ma placi
eviti din nou din nou....asta faci
Ochii mei te vegheaza
Cu vorbe dulci stiai sa ma dezbraci
Dar te crezi mai bun daca taci
Daca taci....
Daca taci cuvintele
Nu se transforma in sunete
Si oricat de mult te cunosc
Nu stii ce vrei recunosc
Daca vrei sa ma ai
Ia-ma de mana spune-mi hai
Stiu ca vrei sa nu gresesti
Greseala ar fi sa nu indraznesti
Da,da,da....

Azi te feresti de mine
Sa nu gresesti iubire...
Dar greseala e ca eviti sa iubestï
Da,da....(x2)

Versuri "Puya feat Keo Si Laura - Viata noua"

Versuri "Puya feat Keo Si Laura - Viata noua"

Refren (Laura)
Fara tine vreau sa-ncep o viata noua
Nu conteaza daca-mi rupi inima-n doua
Chiar nu mai suport pe strada mea sa ploua
Vreau o viata noua, o viata noua
Strofa 1 (Puya)
Ti-am zis sa taci, nu stii ce faci
Ai uitat de unde ai plecat si imi faci mii de draci
Ai uitat cum arata casa ta
Cand te-am adus aici erai imbracata din Turcia
Ce-mi spui? Ca nu mai sunt bun acum? (ha ha..)
Ce-mi spui? Ca te-ai indragostit pe drum?
Asta-i multumirea ta, nu te credeam asa
Acum imi spui ca nu ma vrei, ai gasit dragostea
Ia zi! Cu ce e el mai bun ca mine ??
Ia zi! De ce crezi ca iti va fi bine ??
Ti-am pus aur la gat, peste tot te-am plimbat
Niciodata nu te-am lovit nu te-am injurat
Acuma vad, prea frumos m-am purtat
Draga mea, e clar ca ti s-a urcat la cap
Treci inapoi in pat, fa ce ai invatat
Fa-ti meseria cand te ||| ochii peste cap
:: Refren (Laura) (2x) ::
Fara tine vreau sa-ncep o viata noua
Nu conteaza daca-mi rupi inima-n doua
Chiar nu mai suport pe strada mea sa ploua
Vreau o viata noua, o viata noua
Strofa 2 (Keo & Puya)
Keo:
Tu..Nu m-auzi..Cand iti spun..Te iubesc si imi doresc
Sa uitam.. Tot ce-a fost.. Din trecut sa te rapesc
Stiu ca vrei.. Altceva.. Viata ta o pot schimba
Pot sa-ti dau.. Tot ce vrei.. De acum fi doar a mea
Langa mine poti sa-ncepi o viata noua
Nu, nu ezita nu ma refuza
Niciodata n-o sa-ti rup inima-n doua
Nu, de langa mine nu pleca
Puya:
Imi spui ca banii nu iti trebuie, vrei dragoste
Ca o sa-mi dai inapoi gentile, inelele
Masina, tot, te-ai schimbat
Imi spui ca ai gasit un barbat adevarat
Adu-ti aminte cum l-ai cunoscut
Imi spui ca nu conteaza ca tine la tine mult
Haha..Ce proasta esti, adu-ti aminte..
Caut domn generos, pentru o noapte fierbinte
Asa suna anuntu' tau de la Matrimoniale
Tu nu-ntelegi oare, omu' vroia relaxare
Pentru el e un joc, ca un joc de noroc
Tocmai cand ne mergea asa de bine tu renunti la tot
Hai, nu plange si suie-te-n masina, ploua
Esti chiar penibila, nu vezi ca e aproape doua?
Nu esti Julia Roberts, el nu e Richard Gell
O sa se termine prost, ca asta nu-i un film
Nu-i un film
Nu-i un film
Nu-i un film
.....
Refren (Laura) (2x)
Fara tine vreau sa-ncep o viata noua
Nu conteaza daca-mi rupi inima-n doua
Chiar nu mai suport pe strada mea sa ploua
Vreau o viata noua, o viata noua
Hai temrina cu circu asta... !
Te rog vino termina cu circu asta,nu vezi ca ne facem de ras ?!
Hai, hai lasasa tragedia asta !
UUUU, m-ai speriat!
Suie-te-n masina!
Lasa prostiile, suie-te-n masina!
Tu chiar crezi ca vrajeala astea tine?
Suie-te-n masina !
Asculta la mine, o sa ramai p drumuri !
Suie-te-n masina !
Hai ca se uita lumea la noi, suie-te-n masïna !

Versuri "Adela Popescu - Iubire ca in filme"

Versuri "Adela Popescu - Iubire ca in filme"

Ne certam si apoi ne impacam din nou
Poate nu-ti dai seama
Eu nu vreau sa te pot iubi
Dar imi place drama
Hai sa ne mintim si sa ne iubim
Ca sa umplem zile
Astazi ma ignori,maine vii cu flori
Asta-i iubire
Baby mi-e dor sa iesim din decor
Si cand luminile se sting
Sa zbor cu tine spre stele mi-e dor
De o iubire ca in filme,stii
La,la,la,la,la
La,la,la,la,la
Sa ne iubim iar ca doi copii
La,la,la,la,la
La,la,la,la,la
O iubire ca in filme,stii
Unii se urasc,altii se iubesc
Lucru care atrage
Dar toata lumea o face
La televizor sau in dormitor
Lumea se iubeste
Oamenii-s actori,casa-i un decor
Intr-o mare poveste
Baby mi-e dor sa iesim din decor
Si cand luminile se sting
Sa zbor cu tine spre stele mi-e dor
De o iubire ca in filme,stii
La,la,la,la,la
La,la,la,la,la
Sa ne iubim iar ca doi copii
La,la,la,la,la
La,la,la,la,la
O iubire ca in filme,stii
La,la,la,la,la
La,la,la,la,la
Sa ne iubim iar ca doi copii
La,la,la,la,la
La,la,la,la,la
O iubire ca in filme,stiï

ION SLAVICI- SPAIMA ZMEILOR

Spaima zmeilor- ION SLAVICI

A fost odata ce-a fost; a fost un om si-o femeie, barbat si muiere, oameni de treaba, el bun si ea cuminte, incat li se dusese vestea ca traiesc bine si toti se bucurau cand treceau pe la casa lor. Niciodata el nu zicea ba cand ea zicea da, dar nici ea nu iesea din voile lui, si de aceea era liniste la casa lor si toate le ieseau bine si cu spor.

Aveau insa si oamenii acestia o mare durere si nesecata mahnire-n sufletele lor: nu le facuse Dumnezeu parte de copii, si fara de copii viata, mai ales cea buna, n-are nici un rost. Sa fi avut macar numai unul, ca sa aiba de cine sa poarte grija si cu ce sa-si bata capul, caci asa numai ei amandoi isi nadeau zilele in sec si nu se alegeau cu nimic din ele. Dedeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toti saracii si toate vaduvele si se rugau in toate zilele lui Dumnezeu: "Da-ne, Doamne, si noua un copil, unul singur, cat de mic, numai copii sa fie!" Dumnezeu insa nu se opreste la vorbele omului, ci-i vede si gandurile ascunse.

- Mai Petre, ii zise dar intruna din zile lui Sfantul Petre. Oamenii acestia sunt adevarata pacoste pe capul meu. Mi s-a inacrit cu ei!

- De ce, Sfinte Doamne? intreba portarul raiului.

- Nu vezi - raspunse tatal ceresc - ca sunt nesatiosi!? Tot le-am dat, si nu se mai multumesc. Sanatate au, randuiala, pace si buna intelegere la casa lor au, cu toata lumea se naravesc, iar acum le mai trebuie si copii.

- Da-le, Doamne, ca sa scapi de ei, grai Sfantul Petre, care pune intotdeauna cate o vorba buna pentru muritorii ce vin cu vro rugaciune la tronul ceresc, caci, de! tot muritor a fost si el odata si stia ce sunt nevoile omenesti.

- Pacat ca stai de-atata timp la poarta raiului! intampina Dumnezeu. Tocmai daca le dau nu mai scap de ei, caci in gandul lor cu unul se incepe, iar dupa el urmeaza ceilalti. Cand are apoi omul copii, putine mai cere pentru sine, dar nu mai sfarseste cerand cate de toate pentru ei.

- Miluieste-i, Doamne - starui iar Petrea - ca din plin dai, si orisicat vei fi dand, nu ti se istovesc comorile.

Asa vorba i-a placut lui Dumnezeu, caruia li plac rugaciunile celor buni si care cu multamire da din neistovitele comori ale bunatatii sale.

S-a revarsat dar indurarea Domnului asupra celor doi oameni si a-nceput muierea sa aiba copii, - curat ca-n poveste, -pasul si copilul, incat li s-a umplut deodata casa cu copii.

Si toti erau marunti, care de care mai mic decat cellalt, mai sfredelus, mai guraliv, mai dracos si - asta sa nu uitam - mai mancacios si mai hapsan.

- Aolea! zise femeia, care se balabanea cu ei. Astia-mi scot sufletul si-mi mananca si urechile. Cine m-a pus sama tot milo-gesc!? Se vede ca Dumnezeu m-a inteles anapoda si mi-a dat pentru fiecare milogeala cate unul.

Omul insa stetea si nu se mai satura sa se uite la ei, c-asa-i placeau lui, neastamparati, harjoneti si mancaciosi - adevarati prichindei.

- Sari, omule, li zise-n cele din urma femeia. Nu sta gura cascata! Nu vezi ca azi-mane n-o sa-ti mai ramaie nici cenusa-n vatra!?

- Lasa, ca da Dumnezeu! raspunse el. Ca doara nu ai tai sunt, ci ai lui, ca faptura omeneasca sunt, si, daca-ti da dregatoria de parinte, te si ajuta s-o porti.

- Ti-o fi dand; daca misti si tu! raspunse ea, si de aici ina-inte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondaneau ca niste desuchiati. pana ce el nemaiputand sa rabde gura nevestei, si-a luat lumea-n cap si-a plecat sa stranga cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.

A tot umblat el asa din om in om fara de nici o carare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.

- Mare lucru! - zicea unul. Parca copii nu mai au si altii!?

- De ce ti i-ai facut, daca nu esti voinic sa-i tii? zicea altul. Degeaba spunea ca nu el i-a facut, ci Dumnezeu i-a randuit, oamenii asa ceva nu vor sa inteleaga.

- In lumea asta n-o sa fac eu nici o treaba, zise dar, si trecu pe cellalt taram.

Aici a intrat intr-un codru des si tot s-a dus - asa ducandu-se - pana ce a dat de o casa cu multe marafeturi.

Aici era cuibul zmeilor.

N-a gasit acasa decat pe Mama Zmeilor.

Cine n-o stie cum e?

Rusine-ar fi sa zici ca n-ai umblat prin lumea aceea si n-o cunosti.

- Buna ziua, mama, ii zise el. Ea dete ursuza din cap.

- Dar tu cine esti si ce cauti pe-aici? il intreba zgripturoaica.

- Eu? raspunse el ca un om cu socoteala. Eu sunt tata lor si caut vro slujba.

- Tata lor!? isi zise Mama Zmeilor.

Stia, biata de ea, ca e-n lume Mama Padurii, e Mama Ieleior, sunt fel de fel de mame, dar tata nu mai pomenise si se samti rau smerita cand se vazu, asa deodata, in fata tatalui lor -cine or fi ei, aceia.

Mai de voie buna, mai de frica, il lua asadar pe om sluga pe un an, anul cum se stie, de trei zile, iar simbria - ziua si galeata de galbeni, dac-o fi sa-si poata implini anul.

Om sa fii, insa, ca sa implinesti un an in slujba zmeilor.

- Uite - ii zise zmeoaica cea batrana celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei - sa va strangcti toate puterile, ca ne-a venit tata lor, si mare urgie o sa ne-ajunga daca n-o scoatem la capat cu unu ca el.

- Las' pe mine, mama - raspunse zmeul - ca-i viu eu de hac. Nu degeaba m-ai facut zmeu!

Iara el? Ce nu face omul de dragul copiilor sai!?

Ziua intai zmeoaica l-a trimis sa aduca apa intr-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.

El biet, abia putea sa duca burduful gol in spinare: de unde ar fi fost in stare sa-l aduca plin!?

"De! isi zise. Vad'eu ca nici in lumea asta nu poti s-o duci cu adevarul. Ia s-o mai pornim si spre minciuna."

Sosit la putul care era departe-n vale, el isi scoase costorul de la brau si incepu sa racaie cu el imprejurul putului, si-a racait mereu si-a-ndelete pana ce i s-a facut zgripturoaicei lehamite de atata asteptare si a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei sa vada ce face sluga de nu mai vine cu apa.

- Dar tu, mai, ce faci aici? intreba zmeul.

- Uite, raspunse omul racaind inainte. Ce sa mai pierd vremea scotand apa din put, ca s-o bag in burduf si apoi iar s-o scot dupa ce voi fi sosit cu ea acasa? Am sa iau putul asa cum e in spinare si-l duc in deal.

- Ba sa nu te puna pacatele sa faci asa - raspunse zmeul speriat - ca putul asta e facut de bunicul bunicului si-aici e rostul lui sa fie.

- Fent-a Sfantul!-grai omul. Am sa-l iau si sa-l duc si sa-l urc in podul casei. Cand ai nevoie de apa, ii tragi o gaura la fund si curge de te saturi.

- Vai de mine! striga zmeul, dar ne-neaca pe toti.

- Nu. starui omul, asa se face la noi! Cu fleculete de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-curcam.

Ba ca da, ba ca nu, in cele din urma s-au invoit ca zmeul sa mai dea o galeata de galbeni pe deasupra si sa aiba voia de a scapa putul ducand cu el burduful plin in spinare.

- Auzi. mama - ii zise apoi zgripturoaicei, dupa cc omul adormise - era sa ne ia putul si sa-l aduca-n podul casei!

Pe zgripturoaica o trecura fiorii.

Ziua a doua l-au trimis la padure ca sa aduca lemne, asa, copaci intregi, smulsi din radacina si dusi in spinare cu craci cu tot - cum se face?n lumea zmeilor.

Iesit in padure, omul incepu sa se scarpine-n crestetul capului.

Neam de neamul lui nu mai scosese copaci din radacina.

El incepu s-adune curpan de prin padure si sa lege cu el copacii unul de altul.

- Dar tu ce ai de gand sa faci? intreba zmeul, care dupa cele petrecute in ziua trecuta numai la bine nu se mai astepta.

- Sa vezi - ii raspunse omul - m-am gandit sa nu-mi mai pierd timpul smulgand copacii unul cale unul, ca nu sunt buruieni ori d-a;de canepa;.ii leg unii de altii si iau padurea intreaga si-o duc acasa.

Zmeul se sperie acum si mai rau si iar unul una, altul alta, pana ce se invoira ca sa mai dea zmeul o galeata de galbeni, iar in schimb sa poata duce el copacii in spinare si padurea sa ramaie la locul ei, cum o lasasera tatul si bunicul lui.

Seara o trecura pe zgripturoaica si mai reci fiori.

A sosit, in sfarsit, si ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, si-acum omul nostru inca prin crepetul zorilor a-nceput sa se scarpine in crestetul capului si sa mai si suspine din cand in cand.

- Acum - grai cel mai tantos dintre zmei- sa ne masuram puterile in buzdugane.

- Sa le masuram, raspunse omul cu o indrazneala de-ai fi crezut ca viata lui toata si-a petrecut-o aruncand buzdugane.

Erau afara pe prispa douasprezece buzdugane, care de care mai mare si mai greu.

El le lua pe rand, de la eel mai mic, pe care numai gafaind putea sa-l ridice, pana la cel mai mare.

- Jucarele de copii, zise el. Mai mare n-aveti?

- Nu! raspunse zmeul pus rau de tot pe ganduri. Asta a ramas de la un stramos al meu, si numai putini dintre noi pot sa arunce cu el.

- Ei, daca n-aveti altul, haid' si cu asta! grai omul. Ia-l si sa iesim la camp.

Dupa ce iesira la camp, zmeul arunca buzduganul de se duse pana-n al treilea cer si asteptara peste jumatate de ceas pana ce cazu si intra in pamant de-un stat de om.

- Care va sa zica, atata e treaba pe care esti in stare s-o faci!? ii zise omul. Ada buzduganul! adaoga apoi scuipand in palme si suflecandu-se.

El n-arunca insa buzduganul, ba nici nu-l ridica macar de la pamant, ci ramase cu picioarele intepenite-n pamant si cu ochii tinta la cer.

- Ce stai? il intreba zmeul. Arunca!

- Stai bre, sa-mi treaca luna din cale, ii raspunse omul. Vrei s-o bat cu buzduganul stramosului tau cum am patit-o cu barda bunicului, pe care am aruncat-o in luna s-acolo a si ramas?... Uita-te bine, c-o vezi, dar n-o sa mai pui mana pe ea!

Zmeul se uita in luna si, vazand in adevar ceva ce seamana a barda, incepu sa tremure ca frunza de plop.

- Nu cumva sa-mi prapadesti buzduganul, ca atata mostenire mai avem si noi din vremurile cele bune, grai dansul.

- Sa n-ai teama - il molcomi omul - ca bag de seama. De ce adica zic eu ca nu-l aranc pana ce nu-mi trece luna din cale!? De! s-ar putea, ce-i drept, sa cada-n luna cand se intoarce. De asta nu raspund!

- Stii ce? Haid" sa ne-ntelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca si-ti mai dau o galeata cu galbeni.

- Ce pacate!? se rafsti omul. Putul nu m-ai lasat sa-l duc; padurea a ramas la locul ei: vrei acuma ca nici buzduganul sa nu mi-l arunc pe plac!? Nu se poate! Haid? da-te la o parte! adaoga, si se pleca spre buzdugan, ca sa-l ridice.

- Iti dau doua galeti! striga zmeul, si sari la el ca sa-l opreasca.

- Ei! de mila ma-tii, care e femeie de treaba, o sa te iert! ii zise omul, si nu mai starui.

Putea el sa se multumeasca si cu septe galeti de galbeni, care tot erau ceva pentru un parlit ca dansul.

Zmeoaica cea batrana, afland ca el si-a aruncat barda-n luna si era sa arunce si buzduganul, s-a ascuns in fundul pivnitei si-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dansa ce starpituri a nascut si ce pocitanii a crescut la sanul ei. Iar leaota de zmei s-a adunat si s-a sfatuit, ca sa vada ce-i de facut ca sa scape pe mama lor de spaima in care a bagat-o tata lor.

Mai erau apoi si cele septe galeti de galbeni, pe care erau legati sa le dea, si zmeii nu sunt doar oameni, ca sa nu se tina de vorba si sa linga unde au scuipat ci trebuiau sa le dea.

Orisicat banet vor fi avand insa zmeii in visteria lor, septe galeti de galbeni nu sunt nici pentru ei numai, iac-asa, o piscatura, ca sa zici ca nu-ti pasa.

Dupa multa cioroboreala, s-au inteles dar intre dansii ca peste noapte, cand doarme, sa mearga unul dintre dansii si sa-l toace cu buzduganul in cap ca nici "hac" sa nu mai zica.

Omul insa, trecut acum prin multe, a tras cu urechea si, cu-minte, cum se facuse, a luat troaca de la porci si-a pus-o in locul lui in pat, iara el s-a pitit frumusel sub pat si-a-nceput sa sforaie din greu.

Cand zmeii au auzit sforaitura, s-a dus cel mai cu nadejde dintre dansii si-a dat o data cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o data, si omul a suspinat din greu. Iar cand zmeul a dat de atreia oara, omul a tacut chitic, ca mortii.

Mare le-a fost dar spaima dimineata viitoare. cand l-au vazut intreg si sanatos.

- Dar tu? ii zisera ei. Cum ai dormit asta-noapte?

- Bine, raspunse el. Asa-ntr-o vreme mi-e parc-am visal ca m-a piscat un purece-n frunte!

- Auzi, mama! strigara zmeii. L-a lovit cu buzduganul stramosului, si el zice ca-i e ca si cand ar fi visat numai ca l-a piscat un purece.

Sa nu dai septe galeti de galbeni ca sa scapi? Ba sa dai si mai mult.

El a-nceput insa sa faca nazuri, mai ca se simte bine aici, mai ca-i este rusine sa se-ntoarca acasa cu numai septe galeti, si-o sa rada copiii de el, mai ca vrea sa mai slujeasca un an si inca unul, ca sa se faca trei.

- Platiti-l pe neslujite! striga zmeoaica cea batrana ca sa se cotoroseasca de el.

-De - zise el - o sa va fac dar pe plac, insa mie nu prea-mi sade bine sa umblu cu sacii in spinare. O sa plec, daca mi-i adu-ceti voi.

I-au mai facut-o zmeii si pe asta.

Mergea dar omul nostru cu pasi maruntei mainte, cu caciu-la pe-o ureche si jucandu-si betigasul intre degete, iar zmeii duceau sacii cu galbeni gafaind in urma lui.

Toate ca toate insa, dar treaba s-a-ngrosat cand au ajuns acasa.

Copiii aceia, asa cum i-a lasat Dumnezeu, vazandu-se fara de tata, numai cu biata lor mama, isi faceau de cap: unul se tara pe jos, altul se dedea peste cap, iar altul se cobora-n put ca sa caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe varful casei, ca sa adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se harjoneau prin garduri cu cainii vecinilor, trageau pisicile de coada ca sa le miorlaie, furau ouale de prin cuibarele gainilor, sfasiau camasi si cearsafuri, ca sa-si faca coada de zmeu, cat si cate nu mai faceau, incat bagasera spaima-n sat, - sa le vie bietilor de oameni sa-si ia lumea-n cap, si nu alta!

Iara Dumnezeu sedea-n scaunul lui si radea de-i tremura barba, ca-i plac si lui rautatile nevinovate.

- Ei, ce zici acum, Petre? ii zise portarului sau. Iti place? Vezi in ce-ncurcatura m-ai bagat cu staruintele tale!?

- O sa te descurci, Doamne - raspunse Sfantul Petre - ca esti mare si intelept.

Nu stia Sfantul ca vine tata copiilor cu ce vine, caci numai Dumnezeu el singur le stie toate.

Cand a samtit spuza de copii ca se apropie tata lor, au dat iures prin sat, au adunat toate cutitele si toate furculitele si, luandu-si fiecare cate un cutit si cate o furculita, le-au iesit in cale si, frecand cutitul de furculita, au inceput sa strige:

- As manca came de zmeu! as manca carne de zmeu!...

Zmeii, cand au vazut asa ceva, au aruncat sacii si-au tulit-o la fuga, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.

De aceea nu mai sunt azi zmei prin lume, ba li s-a pierdut si urma, incat numai prin povesti mai dam de ei.

Pacala în satul lui- ION SLAVICI

Pacala în satul lui

I se urâse si lui Pacala sa tot umble razlet; prin lume, asa fara de nici o treaba, numai ca sa încurce trebile altora si sa râda de prostia oamenilor. Se hotarî dar sa se faca si el om asezat ca tot;i oamenii de treaba, sa-si întemeieze casa lui, sa-si agoniseasca o mosioara - vorba scurta, sa se astâmpere odata.

Si fiindca românul zice ca nu e nicairi mai bine ca în satul lui, Pacala se întoarse si el în satul lui si începu cum încep tot;i oamenii care n-au nimic adica facu ce facu de-si agonisi o vit;elusa si o trimise la pasune în izlazul satului.

Caci asa se face averea.

Pascand vitelusa se face vitea viteaua se face juninca juninca se face vaca, vaca fata, iar vaca cu vitelul o vinzi ca din pretul ei sa cumperi sapte viteluse si sa le trimiti si pe ele la pasune in izlazul satului.

De ce e oare izlazul izlaz, daca nu pentru ca sa-l pasca vitelusele oamenilor?

Pastea dar vitelusa lui Pacala pastea, si cu cat mai mult pastea cu atata mai vartos crestea, incat nu era in tot satul vitea care s-o intreaca, iar cand ajunse si ea vitea, nici junincile nu se puteau potrivi cu ea.

- Mai! ziceau vecinele lui Pacala - ce lucru sa mai fie si asta? Viteaua asta ne intrece pe toate! Ce-i va fi dand oare sa manance? Ce soi o fi de create asa de frumos?

Nu era nici soiul vreun soi deosebit nici hrana mai de-a catarea; viteaua era insa viteaua lui Pacala iar Pacala isi cauta de treaba, n-avea vreme s-o mai pazeasca si sa nu rupa cateodata si din holdele oamenilor.

Ajungand juninca, viteaua lui Pacala se facu stapana pe intregul hotar. Umbla si ea cum umblase si stapanul ei mai nainte de a se fi astamparat, si unde n-o cautai acolo dedeai de ea, mai prin lanul de grau, mai prin porumbiste, mai stie bunul Dumnezeu pe unde.

Iara Pacala li se plangea oamenilor, ca prea i s-a facut rasleata juninca si ca are treaba si nu poate umbla dupa ea.

Nu-i vorba, oamenii s-ar fi plans si ei, dar nu mai aveau cui sa i se planga, cand Pacala ii lua pe dinainte si li se plangea de te prindea mila de el.

Cand vazura dar ca juninca lui Pacala in curand are sa fie vaca oamenii se pusera pe ganduri stiau ei cum au sa urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parca cele sapte viteluse, cum se fac vitele, juninci, cum ajung in cele din urma vaci si ele si cum le vinde Pacala si pe ele si se intoarce de la targ cu o spuza de viteluse, toate flamande, toate pomite din fire sa se faca vitele juninci si vaci in cele din urma.

- Mai! strigara ei, asta ne mananca urechile din cap cu vitelusa lui, ne seaca, ne face intregul hotar batatura.

Dar ce putea sa-i faca lui Pacala? El nu erade vina si avea treaba nu putea sa-si piarda vara umbland dupa coada junincei.

Se sfatuira dar intre dansii si iar se sfatuira se tot sfatuira pana ce n-ajunsera a se dumiri ca toata carnea pe care a pus-o vilelusa, ca sa sc faca vitea si din vitea juninca e carnea adunata din nutretul de pe hotarul lor, adica dupa toata dreptatea carne din carnea care ar fi fost safie a lor si numai pielea e a lui Pacala. fiindca piele avuse juninca si cand venise ca vitelusa in sat,

Dumiriti o data astfel, taiara juninca ii luara carnea si o mancara, iar pielea o aruncara peste gard in curtea lui Pacala.

Nu-i vorba, a fost cam scurta socoteala aceasta dar in satul lui Pacala multe se intampla.

Pacala. de, ce sa faca!

Daca ar fi voit, ar fi gasit el ac pentru cojocul satenilor; el insa nu voia. Avea tragere de inima pentru oamenii din satul lui. Nu! Pe oamenii dm salul lui nu putea el sa-i incurce, cum ar fi incurcat o bunaoara pe oamenii din satul lui Tandala.

Intinse dar pielea sa se usuce, iar dupa ce se usca o lua in varf de bat si pleca cu ea la targ ca s-o vanda.

Asa ajunse Pacala iar pe drumuri.

Se duse si tot se duse mereu, de dimineata pana la pranz si de la pranz pana seara. Cand era pe inserate, el se opri tntr-un sat de la marginea drumului si se uita imprejurul sau, ca sa-si gaseasea vreo casa, la care sa mute, vreo vaduva ori vreo femeie al careia barbat nu-i acasa.

Nu poate ca - Doamne fereste, - ce dar Pacala ca om umblat prin lume stia ca sunt fricoase femeile, li se uraste asa singure si sunt bucuroase de oaspeti numai ca sa stie ca e pcste noapte picior de om la casa lor.

Si gasi Pacala chiar mai la marginea satului o femeie al carei barbat se dusese la padure sa aduca lemne. Nu-i vorba muierea ii spunea mereu, ca teaca, ca punga, ca nu-i este barbatul acasa, ca ce va zice lumea; Pacala tinea si el sa ramana asa, intr-un unghi al casei, intr-un sopron, in pridvor, unde o fi, numai ca sa nu fie casa pustie. N-avea biata muiere incotro, trebui sa-l primeasca, dar ii si spuse sa se culce si sa doarma, c-o fi ostenit de drum, sarmanul de el!

- Ce-o sa mai fie si asta?! grai Pacala.

El stia ca muierile sunt si vorbarete, si doritoare de a le sti toate cate sunt in cer si pe pamant iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic nici nu-l intreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai facut, ce mai stie... Aici trebuia dar sa fie ccva la mijloc, si Pacala, in loc de a adormi tragea cand cu ochiul drept, cand cu cel stang ca sa vada cele ce se petrec in casa si imprejurul casei.

Nici nu se inserara bine, si muierea incepu sa fiarba, sa friga, sa coaca, sa gateasca fel de fel de mancari si placinte, si un purcel fript si ocoasta oparita cu varza calita si apoi rachi-uri si apoi vinuri. Ospat nu alta.

N-ar fi fost Pacala om patit daca n-ar fi stiut ca toate aces-te nu pentru barbatul ei le facea muierea cea harnica, fiindca mai era si ea gatita ca de nunta.

Nici nu le facea pentru barbatul ei ci pentru vornicul satu-lui, pe care-l astepta nevasta cum isi asteapta fetele mari petitorii iesind mereu in usa si in portita ca sa vada daca vine, daca nu mai vine, daca intarzie, daca soseste.

Nu care cumva sa creada cineva ca - Doamne fereste - ce! - Nu! Ci fiindca vornicul era cel mai de frunte om din sat si nu putea sa-l primeasca la casa ei ca pe orisicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putea sa vie ci le facea cinstea acum - mai pe seara.

Alt nimic nu era la mijloc. Doamne fereste!

Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos si rumen de-ti pocnea soricul in dinti, costitele abureau rachiul era asezat pe masa, vinul stetea in apa rece nu mai lipsea decat dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, cand deodata, - sa te miri, nu alta - se intoarse barbatul. I se fransese sarmanul de el, o osie in drum si nu-i ramasese decat sa se intoarca, sa puna alta osie la car si sa plece mane din nou la padure.

Muierea buna si credincioasa isi cunoaste barbatul dupa mers, din tusite si stranuturi, ba chiar si din pocnetul biciului iar nevasta la care-si luase Pacala conac, era si ea muiere buna si credincioasa. Ea isi cunoscu barbatul din scartaitul roatelor de la car iar scartaitul roatelor se auzea de departe, destul de departe. pentru ca o muiere harnica precum era dansa, sa-si randuiasca treburile.

Ea lua purcelul cel frumos si rumen si-l ascunse iute-iute dupa cuptor lua placinta si o puse iute-iute pe cuptor, lua costitele cu varza calita si le vari in cuptor mai vari tot iute-iute si rachiul sub pat, si pe cand carul cu boii intra in curte, toate erau in cea mai buna randuiala.

Nu poate ca Doamne fereste ce! - dar de! tot era mai bine sa nu afle barbatul.

Vazandu-se acasa, barbatul ca tot omul pagubas, incepu sa se planga, nevasta, ca toata muierea buna si credincioasa il mangaia cu vorbe bune, lar Pacala ca tot omul cumsecade, iesi si el din unghiul lui ca sa-i spuna stapanului de casa, ca e si el aici, sa-i ceara iertare ca a indraznit si sa-i mai roage si pe el de conac.

- Fa. muiere, - grai barbatul, dupa ce se mai incalzi in cuibul lui, - mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mancare?

De! Ce sa-i faci? Omul flamanzeste la drum. Nu-i vorba, mai era in traista merindea pe care o luase la drum; dar acasa la el omul nu mananca bucuros merindea cu care se intoarce din drum.

- Vai, saraca de mine! - raspunse nevasta, - dar de unde sa am? Eram sa te astept pe mane. O sa-ti fac insa o mamaliguta buna, ca s-o mananci cu o zamuta de usturoi.

- Mamaliguta sa fie! - grai barbatul.

Cand e flamand omul se bucura si de mamaliga.

Om umblat pnn lume, Pacala stia ca o sa-l pofteasca si pe el la cina, ca sa mai stee de vorba, si nici ca-i parea rau lui Pacala, fiindca tot drumet era si el, tot flamand - ca om si ce a obsosit din drum.

Si cum steteau de vorba in vreme ce nevasta gatea mamaliguta, Pacala care nu era cap sec, se gandea mereu cum sa faca el ca sa nu manance mamaliga, ci purcel fript, frumos si rumen de-ti pocneste soricul in dinti, costite cu varza calita si placinte de cele bune; cum ar face ca sa bea o gura de rachiu si sa guste macar o data din vinul cel vechi.

El se incrunta o data si trase asa cam pe furis cu batul in piele.

Si lasa pe Pacala, ca nu e nici el de ieri de alaltaeri! Simtise o data mirosul, - si grija lui mai departe.

Ca un om drumet isi tinea batul la indemana iar pielea cea de juninca marfa lui, toata averea lui, ii era la picioare.

Barbatul se cam mira ca ce va fi avand cu pielea da nu zise nimic. Al lui era batul, a lui era pielea: treaba lui era ce face a cu ele.

Peste catva timp Pacala iar trase una cu batul ba mai se si rasti la piele:

- Tine-ti gura, sluto!

Barbatul iar tacu.

Pacala dete de a treia oara s.i acum se rasti si mai rau.

- Ce ai cu pielea aceea? - intreba omul nostru. Pacala mai dete din umar, mai se codi, mai se ruga de iertare ca nu poate sa spuna.

- Apoi - grai el cam cu anevoie in cele din urma - piele-ar fi de, piele dar asa cum o vezi nu e piele, e prooroc, care stie toate cele nestiute si vrea sa spuna lucruri de nespus.

- Si ce vrea sa spuna? - intreba mirat barbatul.

- Uite! - grai Pacala si puse urechea la piele. Mare minune! Zice sa cauti la capataiul patului c-o sa gasesti rachiu. Barbatul cauta si gasi.

- Mare minune! Cine le-o fi pus oare?

- E taina! raspunse Pacala - asta nu se poate sti.

- Si ce mai zice proorocul?

- Sa cauti dupa cuptor, ca vei gasi un purcel fript - zise Pacala dupa ce puse iar urechea la piele.

- Auzi d-ta lucru ciudat! Ce mai zice proorocul?

- Cauta sub pat ca gasesti vinu.

Astfel inainte - pana ce nu iesira la iveala costitele si pla-cintele. incat numai de-un drag sa te uiti la masa incarcata si sa te asezi la ea.

Se mira barbatul, se mira mai vartos nevasta, s-ar fi mirat satu intreg daca ar fi fost de fata; numai Pacala nu se mira, fiindca el isi cunostea marfa si stia de ce e buna.

- Apoi de! zicea el mereu, asta-i prooroc, nu fleac, si-ti scoate si cartita din fundul pamantului!

Va fi fost ori nu asa, destul ca Pacala s-a saturat ca un pasa turcesc incat abia-l mai tineau curelele.

- Buna treaba proorocu asta! grai barbatul nevestei dupa ce se satura si el. Nu cumva ti-e de vanzare?

- Doamne fereste! - ii raspunse Pacala. Cum as putea eu sa vand un lucru ca acesta? Se poate?!

- Dar daca ti-asi da un pret bun?

- Auzi vorba! Pret bun? Un prooroc ca asta e lucru nepretuit.

Doritor cum era de a se hrani bine si de a sti totdeauna cele ce se petrec in casa lui, omul nostru il apuca pe Pacala la targ. Ii dete la inceput o punga de galbeni. apoi doua, apoi trei si asa mereu inainte pana la sapte pungi, bani frumosi chiar si pentru un om mai bogat decat Pacala.

- Fiindca vad si vad ca tii cu orice pret sa cumperi proorocul, - grai Pacala, muiat - o sa-ti fac dupa dorinta dar nu pentru bani, ci fiindca m-ai poftit la masa si mi-ai zis o vorba buna. Noroc sa ai de ea!

Asa grai Pacala si-i dete pielea cea de juninca, pentru ca sa iee cele sapte pungi de galbeni, - multi bani chiar si pentru un om mai bogat decat Pacala.

Si nu era pe lumea aceasta om mai fericit decat barbatul nevestei, fiindca putea de aici inainte sa stie toate cele ce se petrec in casa lui si sa se mai si hraneasca bine.

Iar Pacala, dupa ce-si vandu pielea si puse bine banii se culca sa doarma, ca avea drum lung pana acasa in satul lui.

Ziua urmatoare isi lua Pacala ramas bun si pleca iar acasa.

Si cum mergea pe drum si cum se samtia asa incarcat de bani cum nu mai fusese niciodata in viata lui isi puse tare si cu adevarat de gand ca de aici inainte nu mai vasca nici la dreapta nici la stanga, ci merge drept inainte, nu mai umbla cu minciuna, nu mai cauta sa traga folos din partea altora, nu! nu! nu! - ci se face om ca toti oamenii care vreau sa aiba obrazul curat, se astampara, se pune in rand cu fruntea salului.

Numai daca n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnica!

Ea, sarmana, nu mai avea astampar, si parca i se surpa casa in cap cand se gandea ca proorocul a ramas in paza ei. Nu poate ca Doamne fereste ce! - dar muierile sunt fricoase si nu prea se simt bine cand se afla aproape de niste lucruri cum era pielea lui Pacala.

Ea facu dar ce facu si-si trimise barbatul iar la padure, apoi, dupa ce ramase ea singura, puse, ca muiere harnica ce era, furca in brau si porni in urma lui Pacala si grabi si alerga ca sa-l ajunga si sa-l intrebe ce are sa faca si cum sa dreaga, ca sa faca din piele piele ca toate peile si sa-si iee darul proorociei?

Pacala, de! - ce sa faca si el?! De paguba se fereste omul, dar de castig niciodata: mai lua si de la femeie sapte pungi si ii spuse ca n-are decat sa opareasca pielea cu apa de izvor strecurata prin o sita deasa, si-si urma calea ca si cand nimic nu i s-ar fi intamplat.

- Acum zau ca ma fac om asezat incat o sa ajung chiar vornic in satul meu! - grai el dupa ce sosi acasa.

Se si facu.

Isi zidi, Doamne o casa frumoasa de nu mai era in tot satul casa ca a lui - colea cu pridvor asezat pe stalpi si cu cerdac mare, - isi cumpara pamanturi car cu patru boi, cal de calarit, -toate cate se cuvin la casa lui Pacala.

Si nu era in sat om mai asezat decat Pacala.

Numai oamenii din satul lui daca n-ar fi fost tocmai asa de prosti cum erau!

Vazand cum zideste Pacala, cum cumpara, iar cumpara si tot cumpara, cum da mereu, fara ca sa iee, vecinele incepura sa sopteasca intre dansele si satenii detera cu socoteala ca va fi avand multi bani Pacala si ca banii acestia ii va fi gasit undeva, ii va fi capatat ori ii va fi luat de la cineva. Destul ca voiau sa stie de unde are Pacala banii.

- Mai Pacala, - il intreba dar unul dintre oameni, - dar tu de unde ai atata spurcaciune de bani, de tot dai si nu mai sfarsesti?

Pacala sedea in cerdacul casei cu pipa in gura si privea la carul cel cu patru boi care intra in curtea cea larga si plina.

- De unde am atata ban? - raspunse el. De unde, pacatele mele, as putea sa am daca nu din pretul mosiei, pe care am vandut-o?

- Ce mosie, mai Pacala ca tu n-ai avut mosie?!

- Apoi vorba?! Dar pielea junincei a cui a fast, mai?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toata averea: am vandut-o si am luat bani ca sa-mi fac alta avere in locul ei.

- Atatia bani pentru o piele de juninca?

- Mai da greu mai esti la cap! - grai acum Pacala, care tinea sa nu mai umble cu minciuna. Nu intelegi tu ca juninca aceea era juninca de prasila? Daca o mai tineam, fata si vitelul crestea si el se facea vaca si aveam doua vraci si doua vaci fatau doi vitei si se faceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt sasesprezece si cu timpul o intreaga cireada de vite. Asa se face socoteala cand mergi la targ si stii cum sa-ti vinzi marfa. O avere intreaga nu se vinde numai iac-asa!

Omul dete din cap, si detera din cap si se pusera pe ganduri toti oamenii din satul lui Pacala.

Aveau si ei vitele de prasila. De ce adica numai Pacala sa-si vanda pielea cu pret? De ce sa dee ei o avere intreaga pentru un pret de nimic?

Se pusera dar de graba, isi taiara cu totii junincile de prasila, mancara cat putura din camea lor, iar pieile le dusera la targ sa le vanda si ei, cum a vandut Pacala pe a lui.

Numai ca nu se nimereste totdeauna si nu stiu toti oamenii sa-si vanda marfa ca Pacala.

Degeaba spuneau ei ca pielea e piele de juninca de prasila caci nimeni nu voia sa le dee pretul la care ravneau si s-au intors ca vai de ei acasa.

Vai de ei! - dar vai si de Pacala!

Cand se vazura si cu paguba, si cu batjocura. oamenii se adunara iarasi se sfatuira si tot se sfatuira si tot se sfatuira intre dansii, ca ce sa faca si ce sa dreaga ca sa scape de Pacala fiindca nu mai ramanea nici o indoiala ca-i va prapadi pe toti daca va mai ramanea cu zile.

- O sa-si dea foc la casa ca sa ne dam si noi la ale noastre - grai-unul dintre cei mai prevazatori.

- O sa-si franga vreun picior ca sa ne frangem si noi pe ale noastre! grai altul.

- O sa sara in fantana ca sa sarim cu totii dupa el! - strigara cu totii.

Nu mai ramanea nici o indoiala ca trebuia sa scape de el daca nu voiau sa piara cu totii ca vai de ei.

Dar cum sa scape? Asta era vorba.

Sa-i taie boii si vaca si oile si calul de calarit, sa-i dee foc la casa si sa-l goneasca din sat. Asta s-ar fi putut. Dar cine putea sa stie daca nu se va mai intoarce?

Trebuia sa-i stanga lumina vietii: numai asa erau scapati cu adevarat scapati de el.

Luara dar hotararea sa-l omoare pe Pacala; fiind insa ca nu voiau sa faca nici varsare de sange nici moarte de om chiar cu mana lor, se sfatuira din nou intre dansii si dupa mult sfat au chibzuit sa-l arunce in Dunare unde va fi apa mai adanca pentru ca nici neam din neamul lui sa nu mai poata iesi la lumina zilei.

Si daca tot ar scapa Pacala chiar si din fundul Dunarii?

Asta era! - Si daca tot ar crapa! ? - Ce era atunci?!

Nu mai ramane nici o indoiala ca trebuia sa faca ce vor face ca Pacala sa nu poata scapa.

Se pusera dar din nou si se sfatuira si dupa multa sfatuire mai chibzuira sa-l bage pe Pacala intr-un sac, sa stranga bine gura sacului si sa lege sacul cu Pacala cu tot de o piatra de moara rotunda cum este sa mearga de-a dura pana in fundul Dunarii si sa duca si sacul cu Pacala.

Intelegandu-se astfel ei toti oamenii din satul lui Pacala cu mic, cu mare, cum erau, luara sacul, luara sfoara pentru gura sacului, luara funia ca sa lege sacul de piatra, luara cea mai mare din pietrele de moara, pe care le putura gasi cale de trei zile de jur imprejur si pornira cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Pacala, ca sa-l ia, sa-l ridice, sa-l duca si sa nu se opreasca cu el decat in fundul Dunarii.

Pacala sedea cu pipa in gura in cerdacul casei si se uita la carul cel cu patru boi, care intra in curtea cea larga si plina, -sedea Pacala cu pipa in gura sj se uita. cand se pomeni cu satul intreg mic si mare, de nu-i mai incapea curtea cea larga a lui.

Ce sa faca? Sarmanul de el, ce sa faca? Nu-i ramanea decat sa se dea prins si legat, daca n-a putut sa ramana pe unde fusese mai inainte, ci l-a pus pacatul sa se intoarca in satul lui, sa se faca om asezat si sa nu mai umble cu minciuna. Dar o viata are omul si o moarte.

- Mi-a fost se vede randuit, - grai Pacala - sa mor in satul meu ca om de treaba.

Caci mai de treaba de cum era nu se putea face Pacala; asta o samtia si el.

Ii parea cu toate acestea cam rau, ca trebuia sa moara tocmai acum, cand avea si el casa lui, masa lui carul lui cu patru boi, curtea lui larga, - si ar fi voit Pacala sa scape, daca se poate fara minciuna, caci era hotarat o data sa nu umble cu minciuni; - dar nu se putea, fiindca oamenii erau neindurati si vicleni.

Se lasa dar Pacala, se lasa fiindca n-avea incotro, sa-l vare ca pe un motan in sac, sa-l ia pe sus si sa-l duca la pierzare.

El in frunte, piatra de moara dupa el fruntea satului in urma si satul intreg cu mic, cu mare, mai in coada, esira din curtea cea larga trecura prin sat si o luara peste campul nisipos drept spre Dunarea cea mare si adanca.

- Stati, mai! striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala.

Se oprira in loc cu totii, cu mic, cu mare, cum erau.

- Am uitat un lucru, grai omul cel cu socoteala.

- Ce am uitat? - intrebara ceilalti.

- Prajina ca sa cautam fundul Dunarii.

- Asa-i, zisera oamenii din satul lui Pacala - am uitat prajina, ca sa cautam fundul Dunarii.

Il aveau acum pe Pacala: cum puteau ei sa-l arunce fara ca sa stie unde-l arunca?

Se intoarsera dar iar in sat, cautara cea mai lunga dintre toate prajinile si numai apoi il dusera pe Pacala la Dunare, - prajina in frunte, sacul cu Pacala, piatra de moara, fruntea satului si apoi satul intreg cu mic, cu mare, cum erau.

- Stati mai! - striga iar omul eel cu socoteala. Iar se oprira cu totii.

- Sa-l legam de piatra de moara, ca sa nu fuga in vreme ce noi cautam cu prajina fundul Dunarii!

- Sa-l legam, - strigara cu totii, - ca sa nu fuga!

Il legara dar pe Pacala de piatra cea mare, apoi plecara ca sa caute cu prajina unde e mai afunda Dunarea ca acolo sa-l arunce.

Cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala lua el insusi prajina, dete o data cu ea in valuri, o izbi cat nu mai putu in jos dar nu atinse cu ea fundul.

- Aici - zise el, Dunarea nu are fund. Trebuie sa cautam alt loc.

- Asa e - strigara cu totii, - trebuie sa cautam alt loc, unde are Dunarea fund.

Nici ca se putea altfel. Vorba era, ca piatra de moara sa mearga de-a dura si sa se opreasca tocmai in fundul Dunarii: unde se oprea piatra, daca Dunarea nu avea fund?

Pornira dar eu totii, ca sa caute fundul Dunarii, pentra ca nu cumva sa-l arunce la loc nepotrivit si sa-l scape acum dupa ce il aveau prins si legat.

Ei trebuiau sa stie unde are sa se opreasca piatra cu sacul si cu Pacala cel din sac.

Iar Pacala, vai de capul lui, ramase in sac legat de piatra cea de moara cea mai mare, pe care oamenii din satul lui o putusera gasi cale de trei zile de jur imprejur.

- Stali! - striga omul cel cu socoteala.

Iar se oprira cu totii.

Ce era la mijloc?

Ca oamenii chibzuiti, trebuiau sa fie cu mare bagare de seama si sa cerceteze bine mai-nainte de a-l arunca pe Pacala in Dunare.

Unde sa-l arunce? - mai la deal, de unde vine apa? ori mai la vale, unde se duce?

Unii dadeau socoteala ca mai la deal e mai multa apa fiindca de acolo vine apa si n-ar veni, daca n-ar fi destula.

Altii insa erau de parere ca la vale e mai multa, fiindca acolo se strange apa, care vine de la deal, si daca l-ar arunca mai la deal, cum vine apa si tot vine, se scurge si tot scurge, s-ar pomeni ca Pacala ramane pe uscat, iese din sac si - vai de capul lor.

Se adunara dar cu totii de se sfatuira ca nu cumva sa faca vre-o prostie, si dupa multa sfatuire se intelesera sa caute locul cat mai la vale, pentru ca toata apa sa se stranga in capul lui Pacala.

Pe cand oamenii din satul lui Pacala umblau sa caute fundul Dunarii cu prajina cea lunga iata ca vine un jelepar de vite care ducea o cireada de o mie de boi la targ si cum mergea jeleparul de-a lungul malului, da de sacul lui Pacala si se mira, cum s-ar mira tot omul, cand ar vedea in calea lui asemenea lucru.

- Dar tu mai, - intreba jeleparul - cum ai intrat in sac si ce cauti in el?

- N-am intrat - raspunse Pacala, - ci m-au varat altii in el.

- Si de ce te-au, varat?

- Ca sa ma arunce in Dunare.

- Si de ce sa te arunce?

- Iaca. - pacatele mele! - raspunse Pacala - fiindca vor sa ma faca vornic si eu nu vreau sa primesc?

- Si de ce nu vrei. mai?

- Apoi de! - zise Pacala. Fiindca nu e satul de a-i fi vornic.

- Si de ce nu e?

- Fiindca are neveste multe si barbatii pleaca cu totii la lucru de nu se mai intorc cu saptamanile si vornicul ramiane el singur cu nevestele.

- Si de ce nu vrei tu sa ramai cu nevestele?

- Fiindca sunt multe si toate tinere si sprintene ca furnicile si nu pot sa le stapanesc.

Cand auzi asemenea vorbe jeleparul se mira prea mult, fiindca el bucuros ar fi fost vornic intr-un sat ca satul lui Pacala.

- Mai da prost esti tu mai! - grai el. Un om mai cuminte ar primi cu amandoua mainile.

- Un om mai cu minte e mai cuminte si poate cand nu poate prostul, - ii raspunse Pacala. - Haid! - daca te simti destoinic, intra in sac si, cand vei vedea sa te arunce in Dunare spune-le ca primesti sa le fii vornic.

- Si ei ma vor primi oare pe mine?

- Mai ales! -ii raspunse Pacala. - Cu amandoua mainile!

Atat ii trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Pacala.

El dezlega dar sacul ca sa iasa Pacala apoi se vari el insusi in sac.

Pacala rasufla o data usor de tot, stranse gura sacului, o lega bine, apoi p-aci ii fu drumul - nici ca se mai opri decat la cireada cea de boi pe care o mana acasa la el in curtea cea larga, care putea sa-i incapa pe toti.

Iara jeleparul din sac radea in el cand se gandea cum are sa-i insele pe prostii din satul lui Pacala, care nu stiau, bietii de ei, ca nu mai e tot un prost ca dansii in sac.

Radea insa mai ales cand simtea ca ei il ridica pe sus ca sa-l duca sa-l arunce in Dunare la locul pe care-l gasisera mai bine infundat. Numai atunci cand samti ca-i dau avant ca sa-l arunce, abia atunci el striga tare cat putu:

- Stati, mai!

Toti se oprira cuprinsi de spaima si de mirare fiindca intelegeau si ei ca glasul, care rasuna din sac, nu era glasul lui Pacala.

- Lasati-ma - grai jeleparul, - ca primesc sa va fiu vornic.

- Auzi vorba! - striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala. care era chiar el vornic in sat isi preface glasul, ca sa nu-l mai cunoastem, voieste sa ne mai fie si vornic, ba te pomenesti c-o sa ne spuna ca el nu e Pacala!

- Apoi, ca nici nu sunt! - raspunse jeleparul.

Cand auzira vorba aceasta. oamenii se suparara, mare minune cum se suparara, fiindca il vazusera ei insisi cu ochii lor cand il varasera in sac si ei insisi cu mainile lor legasera gura sacului - si, suparati cum erau, navalira cu totii asupra lui, il ridicara cu piatra cu tot si - una! doua! trei!! balbadac! - il aruncara in Dunare ca nici neam din neamul lui sa nu mai poata iesi la lumina.

Si, Doamne! cat se simteau de usurati cand vazura ca merge drept spre fundul Dunarii ca nu mai iese la iveala si ca apa curge mereu de la deal la vale si se ingramadeste asupra lui.

Iara Pacala sedea in cerdacul casei si se uita la carul cel cu patru boi care intra in curtea lui cea larga si plina de vite frumoase.

- Stati, mai! - striga omul eel cu socoteala. - Stati! striga inca o data.

- Ho - stati! - strigara toti oamenii din satul lui Pacala cand le vazura ochii ceea ce mintea nu putea sa le inteleaga si se oprira cu totii si ramasera incremeniti pe loc.

- Dar tu mai, cum ai ajuns aici? - intreba vornicul satului.

- Asa-i, - zisera cu totii, - cum ai ajuns tu aici?

- Mare lucru?! - raspunse Pacala. Cum sa fi ajuns, daca nu tot cum ati ajuns si voi, venind de acolo pana aici?

- Dar tu esti mort mai! te-am aruncat in Dunare!

- Asi - grai Pacala. Apa Dunarii e rece si te face mai sprinten de cum ai fost.

- Mare minune! - strigara oamenii. - Cu asta nu e chip s-o scoti la capat. Il arunci legat de o piatra de moara in Dunare si se inloarce mai degraba decat tine acasa.

- Dara vitele cele multe si frumoase de unde le ai? - intrebara ei.

- De unde sa le am - raspunse Pacala, - daca nu de acolo unde m-ati lasat voi?

- Dar cine ti le-a dat?

- Cine sa mi le dea? Le-am luat eu: ia omul cat poate si ce nu poate lua mai lasa si pentru altii.

Atat le trebui oamenilor din satul lui Pacala! Asa cum erau adunati la casa lui Pacala plecara cu totii inapoi la Dunare si nu mai stetera la sfat, ci se aruncara ca broastele: baldabac! baldabac! care mai de care mai iute in valuri, ca sa ia fiecare cat poate, iar nevestele lor ramasera pe tarmuri, asteptandu-si fiecare barbatul cu turma de vite.

Era se intelege si popa intre dansii, si fiindca popii sunt mai lacomi decat alti oameni el se repezi mai tare decat ceilalti si sari unde era mai afunda apa dar potcapu tot ii ramase pe deasupra.

Preoteasa, care statea pe tarmure lacoma si ea vazarrd potcapul credea ca n-are popa destula virtute ca sa se cufunde si ca vor lua altii toate vitele mai inainte de a fi ajuns si el la fund.

- Mai la fund. Parinte! striga dara mai la fund! ca acolo sunt cele coarnese!

A intrat popa cat de afund, dar nici nu s-a mai intors nici el, cum nu s-au mai intors nici ceilalti.

Asa a ramas Pacala cel mai harnic, cel mai de treaba, cel mai vrednic om in satul lui. fiindca de! era numai el singur cu nevestele.

Cine o stie mai departe mai departe are s-o spuna.

Ileana cea sireata- ION SLAVICI

Ileana cea sireata

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.

A fost odinioara un împarat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasa, cea mijlocie si mai frumoasa, iar cea mai tânara Ileana atâta de frumoasa încât si Sfântul Soare se oprea în cale, ca s-o vada si sa se desfateze de frumusetea ei.

Într-o zi împaratul primi carte si veste de la vecinul sau împarat mare si puternic, cum ca iaca, nu e bine, si are sa se bata cu dânsul pentru o mare pricina împarateasca. Împaratul se puse la sfat cu batrânii tarii si, când vazura cum ca nu e încotro, porunci voinicilor sa încalece pe armasari, sa-si apuce armele si sa se pregateasca de bataia cea grozava ce-avea sa se faca si sa fie.

Mai inainte de a incaleca si el insusi, imparatul chema pe fiicele sale la sine, le grai vorbe blande si parintesti si dete apoi la fiecare cate o floare frumoasa, cate o pasarica vesela si cate un mar fraged.

- A carei floare se va vesteji, a carei pasarica se va intrista si al carei mar va putrezi, despre aceea voi sti ca nu si-a pazit credinta, grai imparatul cel intelept.

Incaleca apoi pe cal, zise "sanatate buna" si porni cu voinicii sai in calea cea mare.

Cand cei trei feciori ai imparatului vecini primira vestea ca imparatul a pornit in cale si ca s-a departat de acasa, ei se intelesera intre sine si incalecara, ca sa mearga la cetatea cea cu trei fete de imparat sa rapeasca credinta fetelor si sa-i faca imparatului suparare. Cel mai batran dintre feciori, voinic, si viteaz si frumos merse inainte, ca sa vada ce e si cum, si apoi sa aduca veste si sa spuie.

Trei zile si trei nopti a stat voinicul pe sub ziduri fara ca vre una din fete sa se fi aratat la fereastra. In crepetul zorilor de-a patra zi el pierdu rabdarea, isi intari inima si batu la fereastra celei mai mari dintre fetele de imparat.

- Ce e? cine e? si ce vrea? intreba fata trezita din somnul eel mai dulce.

- Eu sunt surioara! grai feciorul de imparat voinic imparatesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastra.

Fata cea de imparat nici nu se apropie de fereastra, ci grai cu glas intelept:

- Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca in cale si spini sa-ti ramana pe urma.

Peste trei zile si trei nopti, feciorul de imparat iarasi batu la fereastra. Acuma fata de imparat se apropie de fereastra si grai cu glas bland:

- Ti-am zis sa mergi pe calea pe care ai venit: spini sa-ti creasca-n cale si flori sa-ti ramana pe urma.

Inca trei zile si trei nopti stete feciorul de imparat la fereastra fetei. In crepetul zorilor de-a zecea z,. adica dupa ce au tre-cut de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti el isi netezi parul si batu, acum d-a treia oara la fereastra.

- Ce e? cine e? si ce voieste? intreba fata de imparat, acuma mai rastit decat in celelalte randuri.

- Eu sunt, surioara! grai feciorul de imparat. De trei ori cate trei zile stau cu dor la tine la fereastra; vreau sa-ti vad fata, sa-ti privesc ochii si sa aud cum curg vorbele de pe buzele tale.

Fata de imparat deschise fereastra, privi cu suparare la voinicul cel frumos, apoi grai cu glas neauzit:

- Eu ti-as privi in fata si ti-as grai o vorba: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, si numai dupa aceea vino la mine.

- Am sa trimit pe frate-meu cel mijlociu, grai feciorul de imparat. Sa-mi dai insa o sarutare pentru ca sa-mi fie calea mai usoara.

Si nici n-a zis bine pana ce si fura un sarutat de la fata cea frumoasa.

- Sa n-ai parte de altul! zise fata de imparat stergandu-se pe buze cu maneca cea tesuta cu altite. Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca in cale si flori sa-ti ramana pe urma.

Feciorul de imparat merse la fratii sai, le spuse cum si ce, si cel mijlociu porni in cale.

Dupa ce feciorul cel mijlociu stete de noua ori cate noua zile si de noua ori cate noua nopti la fereastra fetei celei mijlocii si batu de a treia oara la fereastra ei ea deschise fereastra si ii grai cu glas dragastos:

- Eu ti-as privi in fata si ti-as, grai o vorba: sa mergi insa la sora mea cea mai tanara si numai dupa aceea vino la mine.

- Am sa trimit pe frate-meu eel mai tanar grai feciorul de imparat. Sa-mi dai o sarutare ca sa pot merge mai iute. Si nici nu zise, pana ce si fura un sarut.

- Sa nu ai parte de altul! grai si aceasta fata. Mergi in calea pe care-ai venit: flori sa-ti creasca in cale si flori sa-ti ramana pe urma.

Feciorul cel de imparat merse la fratii sai le spuse cum si ce si, acum de-a treia oara porni feciorul de imparat eel mai tanar fecior de imparat. Cand el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana,sta la fereastra si, cum sta ea il vazu si-i grai cu glas vesel:

- Cel voinic frumos cu fata de imparat ce cale ti-ai ales de mani asa de infocat?

Cand feciorul de imparat vazu fata Ilenei si auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea si grai cu glas voinicesc:

- Am pomit catre soare, ca sa-i fur o raza, sa-i incredintez sora si s-o duc acasa sa mi-o fac mireasa. Acum, surioara, ma opresc in cale sa privesc la tine, in raza fetei tale, si sa-ti zic o vcirba si sa-ti fur o vorba.

Ileana ii raspunse cu intelepciune:

- De ti-ar fi naravul cum iti esle vorba, de ti-ar fi sufletul cum iti este fata, mandre si frumoase, blande si dragastoase, te-as chema in casa, te-as pune la masa si te-as ospata si te-as saruta.

Feciorul de imparat sari de pe cal cand auzi aceste vorbe, apoi grai cu glas voinicesc:

- Ca-mi este naravul cum imi auzi vorba, ca-mi este sufletul precum imi vezi fata: lasa-ma in casa, pune-ma la masa si din zori in seara rau sa nu-ti para; si nici nu-si grai vorba, pana ce si sari pe fereastra, si peste fereastra in casa si in casa la masa, si la masa tocmai in frunte, unde sedea imparatul cand era mire.

-Ei! stai! grai lleana. Sa vad mai inainte: esti ce-ar fi sa fii? si numai dup-aceea sa graim vorba si sa gustam pomana si sa incepem dragostea. Poti tu face sa-nfloreasca din brusture trandafir?

- Ba! grai feciorul de imparat.

- Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea inteleapta. Poti tu face ca sa cante liliacul in glas frumos?

- Ba! grai feciorul eel de imparat.

- Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea inteleapta. Poti tu face sa rodeasca mar pe iarba lupului?

- Pot! grai feciorul de imparat.

- El sa fie pomana ta! zise lleana cea frumoasa si sireata. Asaza-te la masa.

Feciorul de imparat sc aseza la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea sireata! El nu se aseza inca bine, si iata ca si cazu, cu scaun cu tot in pivnita cea adanca in care era ascunsa comoara imparatului.

Acuma Ileana incepu sa strige: "primejdie", si cand se adunara toti argatii ca sa vada ce e si pentru ce, ea le spuse ca a auzit troncote prin pivnita si se teme cum ca a intrat cineva in pivnita ca sa fure comoara imparatului. Multe vorbe n-au facut argatii, ci pe loc deschisera usa cea de fier si intrara in pivnita si aflara pe feciorul cel de imparat si cu rusine Il scoasera la judecata.

Ileana spuse judecata:

- Douasprezece fete pedepsite sa-l scoata afara din tara si cand vor ajunge cu el la marginea tarii fiecare sa-i dea cate un sarutat.

Asa s-a poruncit, asa s-a intamplat.

Cand feciorul cel de imparat a sosit acasa la fratii sai, le-a spus toata intamplarea si, dupa ce le-a spus-o, mare suparare a intrat in sufletele lor. Ei au trimis dara vorba la cele doua mai mari fete de imparat, ca ele sa faca ce vor face ca sa trimita cumva pe Ileana la curtea imparatului celui cu trei feciori, pentru ca ei sa se poata razbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Cand cea mai mare fata de imparat primi cuvantul feciorilor de imparat, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si ii spuse ca ea numai asa se va putea insanatosi, daca Ileana li va aduce mancare de pe vatra feciorilor de imparat.

Ileana, de dragul suroni sale, le facea toate; ea lua asadar cofita si porni catre curtea celor trei feciori de imparat, ca sa mearga sa ceara sau sa ieie si sa aduca.

Sosind la curte, Ileana intra in ruptul sufletului in curtea imparateasca si grai catre bucatarul cel mare:

- Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te striga imparatul? Mergi iute, ca sa vezi ce si pentru ce si care pricina!

Bucatarul isi lua picioarele pe umeri si se departa - ca si la porunca imparateasca adica. Ileana ramase singura in cuhne, isi umplu vasele de bucate, varsa apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc si dupa aceea se feri din cale.

Dupa ce feciorii de imparat intelesera si despre asta batjocura, ei se suparara inca mai tare decat ce-au fost pana acuma, trimisera din nou vorba la cele doua surori si se pregatira din nou de razbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvantul voinicilor, ea se lacu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si ii spuse ca numai asa se va insanatosi, daca va gusta dm vinul ce se afla in pivnitele feciorilor de imparat. Ileana pentru sora sa le facea pe toate; lua dar cofita si porni ca sa mearga - si sa vina. Sosind la curte, ea intra in ruptul sufletului in pivnita si grai catre pivnicerul cel mare:

- Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te striga imparateasa? Fugi si vezi cum, ce si pentru ce pricina!

Pivnicerul isi lua picioarele pe umeri si se departa ca la porunca imparatesei adica. Ileana isi umplu vasele cu vin, varsa ce-a mai ramas prin pivnita, si apoi porni catre casa.

Feciorii de imparat trimisera acuma d-a freia oara veste la cele doua fete de imparat ca ele sa trimita pe Ileana cum n-au trimis-o inca. Fetele de imparat se facura acuma amandoua bolnave, chemara pe sora lor la sine si ii spusera ca ele numai atunci se vor insanatosi, daca Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de imparat.

- Dragi surorile mele - grai Ileana catre ele - pentru voi ma duc si in foc, si in apa; cu atata mai bucuroasa la voinicii cei imparatesti! Si lua dupa aceea cofita si porni, ca sa mearga, sa afle, sa ia, sa aduca si sa scape pe dragele surorile sale de la moarte.

Dupa ce-a inteles feciorul de imparat cel mai tanar cum ca Ileana are sa vina la el in gradina ca sa fure merele cele de aur, el porunci ca, daca va auzi cineva vaiete in gradina, nimeni sa nu cuteze sa intre, ci sa lase pe cel ce s-ar vaita ca sa se vaiete in pace. Lua dupa aceea cutite mari, si sabii, si sulite si fel de fel de lucruri si le ascunse in pamant, pe sub marul cel cu poame de aur; le ascunse asa, ca numai varful ascutit le iesa din pamant. Dupa ce a gatit tot, el se ascunse intr-un tufis, asteptand sosirea Ilenei.

Ileana sosi la poarta gradinii si cand ea vazu leii cei mari ce stau paza la intrare, le arunca cate o bucatica de carne; leii incepura a se bate, iar Ileana merse la mar pasi incet printre cutite, sabii, sulite si alte lucruri si se sui in pom.

- Sa-ti fie de bine, surioara! grai feciorul de imparat acuma. Imi pare bine ca te vad la casa mea.

- A mea sa fie bucuria! raspunse Ileana, ca am voinic imparatesc, si frumos si viteaz, de tovaras. Aide, sui-te in pom si-mi ajuta sa culeg mere pentra dragele surorile mele, ca le-au cerut cu limba de moarte.

Feciorul de imparat nici nu dorea mai mult, el avea de gand ca sa traga pe Ileana din pom intre cutite.

- Esti buna, tu, Ileano, grai el, fii dar inca mai buna si-mi da mana de ma ajuta sa urc in pom!

"Rau e gandul tau - isi gandi Ileana - dar parte sa ai de el!" ii dete apoi mana, il ridica pe trupina pana la cracuri, il lasa apoi ca sa cada intre cutite, si sabii, si sulite si fel de fel de alte lucruri ce erau gatite spre pierzarea ei.

- Na-ti, grai dupa aceea, sa stii si tu ce ai avut de gand.

Voinicul cel rau la suflet incepu sa strige si sa se vaiete: hei! dar nimeni nu venea sa-i ajute, ci-l lasau ca, dupa porunca lui, sa se vaiete in pace si sa sufere si sa rabde usturaturile cele grozave.

Ileana isi lua merele, le duse acasa, le dete la surorile ei, se intoarse dupa aceea la curtea imparatului si le spuse argatilor ca sa mearga sa scape pe domnul lor din primejdia cea mare.

Feciorul eel de imparat, batjocorit ca vai de el, trimise dupa cea mai vestita vrajitoare din tara, ca sa vina sa-i faca de leac si sa-i vindece ranile. Ileana s-a fost dus insa mai nainte la vrajitoare si i-a dat bani multi ca s-o lase pe ea, pe Ileana. sa mearga in locul vrajitoarei. Asa ajunse Ileana ca vrajitoare la curtea imparatului; ea porunci apoi ca sa se ia pielea unui bivol si sa se puna trei zile si trei nopti in muratura sarata, si dupa aceea s-o scoata si sa inveleasca in ea pe feciorul cel ranit. Usturaturile feciorului de imparat se facura inca mai strasnice, durerile lui inca mai nesufente. Cand el vazu dar cum c-acuma nu e bine, trimise dupa un popa, ca, mai nainte de de-ar muri, sa-si usureze sufletul si sa se impartaseasca. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popa, ii dete multi bani si facu ca el sa o trimita pe ea in locul lui. Asa ajunse Ileana ca popa la curtea imparatului.

Cand Ileana ajunse la patul feciorului de imparat, el era pe pragul mortii; nu mai erau in el decat trei rasuflari.

- Fatul meu, grai Ileana popita, m-ai chemat la tine ca sa-ti marturisesti pacatele, Gandeste dar la ceasul mortii si spune-mi ce-ti zace la inima. Esti suparat pe cineva ori ba?

- Ba! pe nimeni! grai feciorul de imparat, pe nimeni, afara de Ileana, fata cea tanara a imparatului vecin si o urasc cu dor si dragoste vorbi mai departe feciorul de imparat. Daca ar fi sa nu mor si sa ma insanatosesc, ma duc s-o petesc la imparatul, si daca n-o pieri in noaptea cea dintai, atunci ea sa-mi fie sotie credincioasa si dupa lege!

Ileana asculta aceste vorbe, zise inca si ea putine si apoi merse acasa. Aici intelese ca surorile ei plang si se vaieta pentru ca au fost samtit ca imparatul are sa soseasca acasa de la lupta cea mare.

- Bucurie s-aveti, le zise Ileana, cand auziti ca tatal nostru cel bun are sa vina acasa intreg si sanatos.

- Hei! ca noi ne-am bucura, raspunsera, daca nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit marul si nu ni s-ar fi suparat pasarica; dar acum e vai si amar de capul nostru.

Cand Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine in casa si afla ca floarea e inca aburita de roua, ca pasarea e flamanda si ca marul numai nu zice "mananca-ma, surioara". Ca sa le ajute dar dragilor surorilor ci, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete pasarica, iar sie-si tinu numai marul cel fraged. Asa astepta sosirea imparatului celui aspru la porunca.

Imparatul, indata ce sosi acasa, intra la fata cea mai mare si o intreba de floare, de pasarica si de mar. Ea ii arata numai floarea; si asta era insa pe jumatate vestejita. Imparatul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arata numai pasarica; si asta era insa pe jumatate intristata, imparatul iarasi nu zise nimic, ci merse fara vorba la fiica-sa ce amai mica, la Ileana cea inteleapta.

Cand imparatul vazu marul pe dulapul Ilenei, el era sa-l manance cu ochii de frumos ce era.

- Unde ai pus floarea si ce ai facut cu pasarica? intreba el pe Ileana.

Ileana nici nu raspunse, ci fugi la surorile sale si aduse o floare proaspata si o pasare vesela.

- Mare sa cresti, fata mea! grai imparatul, acum vad ca ti-ai pazit credinta.

De la Ileana imparatul iarasi merse la fiica-sa cea mijlocie si apoi la cea mare. Dupa ce el le intreba de cele trei lucruri ce le-a incredintat, ele isi adusera cu graba pasarea, floarea si marul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu rabda minciuna: la ele floarea era vesteda; pasarea era trista si numai marul era proaspat, fraged, rumen si imbietor la fata.

Cand imparatul o vazu aceasta, el intelese toata treaba; porunci dar ca pe cele doua fete mai mari sa le ingroape pan' la sanisori in pamant si asa sa le lase ca sa vesteasca asprimea pedepsei imparatesti, iar pe Ileana o lauda si o saruta si multa vorba buna si imparateasca facu cu ea, zicandu-i:

- Mult noroc sa ai, fata mea, caci tu ti-ai pazit credinta.

Dupa ce feciorul cel mai tanar al imparatului vecin s-a insanatosit, el incaleca si porni ca sa vina si sa peteasca pe Ileana, Imparatul cel batran, tata Ilenei, ii zise cu vorba parinteasca, cand el isi spuse gandul care l-a facut sa ponieasca in cale:

- Fatul meu, voinice, mergi si intreaba pe Ileana; cum ca doreste, cu ajutorul lui Dumnezeu, asa are sa fie.

Iar Ileana nu zise nici o vorba, ci lasa ca voinicul cel patit sa o sarute. Atunci imparatul pricepu toata treaba si grai:

- Dragi copiii mei, bag scama asa a fost dat, ca voi sa va fiti sot si sotie; sa va fie dara de bine!

Multa vreme n-a trecut pana ce Ileana se cununa cu feciorul cel voinic, incat i-a mers vestea in septe tari... Hei! dar Ileana n-a uitat vorba si gandul cel rau al feciorului de imparat: ea stia ca in cea dintai noapte dupa cununie are sa o primejduiasca. Porunci dara ca sa se faca o papusa de zahar tocmai atat de mare cum era ea insasi, cu fata, cu ochi, cu buze, cu toata faptura Ilenei... si cand papusa fu gatita, ea o ascunse in patul in care ea avea sa se culce in acea noapte.

Sara, cand cuscrii si corinteii s-au fost asezat la odihna si Ileana s-a fost culcat in pat, feciorul de imparat grai catre mireasa lui:

- Draga Ileana, sa mai astepti putintel, ca eu vin indata.

Iesi dupa aceea din casa.

Ileana nu se gandi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar in locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.

Ileana nici nu se ascunsese bine, pana ce feciorul cel de imparat si intra in casa cu o sabie ascutita in mana.

- Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine in pivnita?

- Eu! grai Ileana de sub perdea.

Feciorul de imparat dete o data cu sabia peste sanisorii papusii.

- Tu m-ai scos cu batjocura din tara? intreba el de-a doua oara.

- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat dete peste fata.

- Tu mi-ai varsat mancarile? intreba feciorul de imparat de-a treia oara.

- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat dete cu spada de sus in jos.

- Tu mi-ai varsat vinul? intreba feciorul de imparat de-a patra oara.

- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat dete cu spada o data crucis si o data curmezis. Iar Ileana incepu a rasufla aburi de moarte.

- Tu m-ai aruncat in cutite? intreba feciorul de imparat de-a cincea oara, si mai in urma.

- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat impunse acuma cu sabia in inima Ilenei, incepu apoi sa dea in toate partile, si crucis, si curmezis, si in lung, si in lat, sa dea din toate puterile ce avea, incat ii curgeau lacramile parau. Cand se apropiara zorile de ziua, el incepu sa planga din toata inima. O data ii sari o bucatica de zahat in gura.

- Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el plangand inca mai tare.

- Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o mie de ori mai dulce am sa fiu de aci inainte.

Feciorul de imparat stete impietrit de bucurie cand vazu pe Ileana intreaga si sanatoasa. El o cuprinse in brate, si de aci inainte traira multi ani fericiti si imparatira peste tara cu pace si cu noroc.

ION SLAVICI- FLORITA DIN CODRU

Florita din codru

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

În mijlocul codrilor, lânga drumul cel mare, lânga drumul cel de tara pe unde umbla si trece împaratul cu voinicii sai, era odinioara o crâsma. La crâsma aceea era o crâsmarita; crâsmarita avea o fata, si pe fata o chema Florita. Fata asta nu era insa fiica crasmaritei, si crasmarita nu era mama fetei: fata era fata fara parinti, si crasmarita maica de suflet a fetei... Cine sa fi fost parintii fetei nici chiar cei mai batrani si mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna; asta nime n-a putut s-o inteleaga... Intr-o buna dimineata, crasmarul s-a dus dupa lemne la padure... si... iaca ce sa vezi: pe o poiana limpede si plina de flori a aflat o fetita ce se juca cu niste pui de caprioara. Cum, cand si de unde sa fi ajuns copilita asta prin codru, aceea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca si florile din pamant; doar a cazut ca si stelele din cer, sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute, din vazduhul curat. Destul cum c-atata era de frumoasa fetita asta, incat, de-ar fi fost sa fie din om, ar fi trebuit sa fie - cel putin -fata de imparat. Cine stie?... Vreun imparat ce domneste in ascuns prin adancul codrilor... Crasmarul s-a lasat de lemne, a luat fata in brate; a dus-o acasa... si de aici inainte a fost fata de suflet a lui si a crasmaritei.

Asa a crescut apoi fata la crasma. In toata ziua se facea mai mare, si cu cat se facea mai mare, cu atata se facea mai frumoasa la fata, mai placuta la faptura si mai dulce si mai inteleapta la vorba. Pentru aceea oamenii o numeau Floare - Floarea cea frumoasa de la crasma din codru.

Nu numai Florita, ci si maica-sa, crasmarita, era insa frumoasa. Crasmarita nu era insa asa de frumoasa ca si Florita, si Florita altfel iara, nu ca si crasmarita. Crasmarita era frumoasa ca si o pana de paun; Florita era frumoasa ca si o floare ce creste ascunsa in umbra tufelor. Crasmarita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu vorbeasca cu ea si nimeni nu cuteza sa priveasca la ea; Florita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu priveasca la ea si nimeni nu cuteza sa vorbeasca cu ea. Crasmarita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai tare si mai infocat; Florita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai dulce si mai moale.

A mers dara vestea in lume si in tara cum ca la crasma din codru se bea vinul cel mai bun, crasmarita din codru e cea mai frumoasa crasmarita din tara, si cum ca Floarea Codrilor e cea mai frumoasa fata din lume. Cati drumeti treceau prin tara, toti se opreau la crasma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorba cu crasmarita si aruncau o privire la Florita, si apoi, cat traiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce si fata cea frumoasa nu le iesea din minte.

Intr-o zi de dimineata trece vestea din gura in gura pana ce ajunge la crasma din codru cum ca peste ziua are sa treaca imparatul pe aici pe langa crasma, cu voinici, cu curte si cu mare lucru si treaba... precum trec adica imparatii. Crasmarita... acuma stim noi cum sunt muierile! Da in dreapta, da in stanga, sparge, sterge, curateste, s-a chitit, s-a pieptanat... cum fac adica muierile cand nu e ca totdeauna. Din zori de zi pana in pranzul cel mare nu s-a mai miscat de la cautatoare: tot s-a sucit si dessucit, pana cand nici ea singura nu stia ce are sa mai faca. Cand se samti gatita cum se cade, ea se puse inaintea cautatoarei, privi indelungat si cu drag la fata sa, apoi grai:

- Frumoasa sunt, oglinda?

- Frumoasa, zau, raspunse cautatoarea; pe de o suta si pe de o mie de ori insa e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are o fata ca zorile diminetii, ochi ca si campul cerului si trup ca raza soarelui.

Crasmarita nu mai asculta nici o vorba, ci iesi afara, izbi usa, intra in crasma si se puse cu vorba aspra si neimpacata pe Florita: ca nu e buna, ca e proasta, ca e lenesa - ca e de toate, numai asa nu, precum ar trebui sa fie. Dupa ce i s-a facut apoi destul de vorbe, a dat porunca aspra ca Florita de aici inainte in toata ziua sa se scoale dis-de-dimineata, sa mature casa, crasma, curtea, sa fiarba mancare... si iarasi sa mature, sa spele, sa taie lemne, sa faca foc si mancare - pana ce s-o face noapte; iar daca s-a facut noapte, sa se suie in podul casei, sa-si coboare un sac de grau necernut si s-aleaga gunoiul din el, ca numai semintele curate sa ramana; numai dupa ce va sfarsi toate aceste lucruri ii era iertat sa se culce si sa doarma pe trei scanduri de gorun.

Imparatul veni, gusta o picatura de vin, grai o vorba cu crasmarita cea frumoasa si-si merse mai departe in cale.

Florita - sarmana de Florita! - ea trei luni, trei saptamani si trei zile trase-n jugul cel aspru fara sa graiasca o vorba, fara sa planga o lacrama, fara sa-nceteze a-si canta cantecele vesele... si pe cat muncea mai mult pe atata ti se parea mai rumena la fata, mai vie la privire si mai harnica, si mai sprintena, si mai dragastoasa.

Peste trei luni, trei saptamani si trei zile iarasi sosi vestea cum ca imparatul era sa treaca cu voinicii pe langa crasma. Crasmarita se gati inca mai cu tortoi decat in cel dintai rand si, cand se samti gatita, iarasi intreba pe cautatoare:

- Frumoasa sunt, oglinda?

- Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar pe de o suta si pe de o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca marul, ochi ca si caprioara si trup ca si crinisorii.

Ce vorbe a zis ce vorbe n-a zis crasmarita catre Florita, aceea nici n-o mai spun: stie acuma fiecare cum ca, zau! muierile n-aleg la vorbe cand le-a trecut de gluma... Vai si amar d-acela care in lume n-a avut parte de bine, care n-are maica, n-are taica, n-are frati, n-are surori, ci sta asa singura ca si frunza acatata d-un paianjen... Bag sama, as a e data, ca unul sa stranga si altul sa franga.

Crasmarita, in supararea ei cea mare, porunci ca Florita de aci inainte sa nu mai iasa la fata soarelui, ci tot in pivnita cea mare din fundul gradinii sa munceasca. Lasa apoi sa se faca un razboi cum nici inainte de aceea, nici dupa aceea n-a fost altul: numai suveica era atata de mare, meat voinic trebuie sa fie acela care sa ti-o ridice de la pamant. Cum au trebuit apoi sa fie celelalte! Pe acest razboi a trebuit apoi sa tese Florita pe toata ziua noua coti in lung, o panza in care urzeala era din fire incat nici nu le vedeai cu ochii, iar nasadeala din funii, pe care nici cele mai salbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe. si apoi sa tese, meat nici nasadeala sa nu se vada prin urzeala, nici in urzeala sa nu se faca crampita. Daca Florita si-a facut lucrul, ea are sa capete o bucatica de pâne, facuta jumatate din pazme, jumatate din cenusa, si un ulcior de apa clocita la soare.

Imparatul a venit si-a gustat picatura de vin si-a grait vorba cu crasmarita cea frumoasa si si-a facut calea mai departe.

Florita noua luni, noua saptamani si noua zile a muncit, sarmana de Florita, in intuneric, ascunsa sub pamant si chinuita si flamanzita si batjocorita ca vai si amar de ea!...

Peste noua luni, noua saptamani si noua zile, acuma de-a treia oara, iarasi sosi vestea cum ca imparatul vrea sa treaca pe langa crasma cum inainte de asta n-a trecut inca, adica cu mare lucru si treaba cu multa socoteala... Era ca asta data nu numai copitele. ci si cozile si coamele cailor sa fie aurite... si fel de fel de lucruri, de care inainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adica sa fie lucru mare si imparatesc!... Se zicea cum c-acuma vine si feciorul imparatului, un voinic... voinic ca si un fecior de imparat...

Crasmarita?... Trei zile si trei nopti ea n-a stat in loc... In zorile de-a treia ziua crasma era mai curata decat ghiocelul si crasmarita mai chitita si mai hoscocorâta decat ce-a fost ea insasi candva. Si apoi, asa cum era, se puse, acuma de-a treia oara inaintea cautatoarei.

- Frumoasa sunt, oglinda?

- Frumoasa, zau! grai cautatoarea, dar pe de-o suta si pe de-o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca si fagurele topit, ochi ca si nevasta unui imparat si trup ca si rousoara de pe flori.

Crasmarita nu mai zise nici o vorba, isi inghiti mania, si, plina de ganduri amare si de necaz nestamparat, se aseza pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-astepte si sa vada sosirea imparatului...

Iaca intr-un tarziu, cam pe cand sta soarele la pranzul cel mic, se vazu din departare ca vine, ca s-apropie, c-acusi s-ajunga ceva ca si un nor stralucit.

Venea imparatul cu voinicii si cu feciorul sau, venea insa incat copitele cailor nici nu faceau colb si pulbere, ci numai asa...din stralucitul aurului celui mult samteai cum ca acusi va sa fie aici... Cand crasmarita si oamenii ce stateau de vorba inaintea casei vazura cum ca de aici inainte nu e gluma si ras si chiar va sa fie ceva, ei cu totii se sculara in picioare si facura adica cum fac oamenii de treaba cand are sa fie lucru cu cinste si mare... Poti sti acum, ce e aceea cand vine chiar imparatul cu oamenii si feciorul sau!... Crasmarita isi tocmi catrinta, sc scutura de colb si se supse la buze; oamenii isi luara palariile din cap si se netezira la par... iar Florita toca din razboi.

Abia fura gatiti, pana ce sosi si imparatul si navali cu ceata cea stralucita asupra crasmei. Imparatul, feciorul cel de imparat si voinicii cei mandri se coborara cu totii de pe cai, zisera '"buna ziua" si baura vin de cela bun... Dupa ce si-au baut vinul si si-au zis vorbele, incalecara apoi si se dusera inca mai repede decat cum au fost venit... De Florita... nimeni n-a intrebat, nimeni nu s-a ingrijit... Numai feciorului de imparat i se parea cum ca nu e precum ar trebui sa fie: cum ca vinul nu e ca lauda, cum ca crasmarita nu e ca vestea... Ce sa faci insa? si el dete pinteni la cal si se repezi mai departe cu ceata cea stralucita...

Dupa ce imparatul, voinicii si feciorul de imparat s-au fost departat, crasmarita chema la sine pe Baba Boanta, o vrajitoare vestita, care era atata de batrana, incat tinea minte cand codrii erau ca iarba, muntii ca musuroiul si vaile ca si cretaturile la ea pe fata... atat de batrana era Boanta... si de cand traieste n-a facut alta decat vraji si alte lucruri ascunse si nepricepute... Acuma era vorba ca sa faca ce va face cu sarmana de Florita.

Dupa multa vorba si indelungata sfatuire, crasmarita se intelese cu Boanta ca asta sa lege pe Florita la ochi, s-o duca in codru, sa-i scoata ochii si s-o lase acolo, ca s-o manance fiarele si alte grozavenii de acelea din codru si de prin guduroaiele intunecoase.

Mult sfat nu s-a facut dupa aceea. Boanta merse in pivnita, lega pe Florita la ochi... si facu precum i s-a fost zis.

Cand ele ajunsera in adancul codrului, pe unde fiinta omeneasca n-a calcat de cand e lumea, Boanta scoase cutitul cel mare, dezlega legatoarea cea neagra de pe ochii Floritei si facu, ca sa-si faca treaba... Abia privi insa la Florita in fata si in ochi, ea scapa cutitul din mana si stete uimita si incremenita - cum sta omul cand mare lucru i se pune in cale... Multi ani a trait si multa lume a umblat Baba Boanta: pe Florita n-a vazut-o decat o data... De frumoasa ce-o vedea, ii parea cum ca nici n-o vede, ci numai si-o gandeste... Florita... sta si ea uimita de ce vedea: ea - sarmana! - nu stia ce are sa i se faca, ce are sa pateasca.

Cum Florita si Boanta stateau asa uimite, deodata, ca din pusca, sari o caprioara dintr-un tufar, si cum sari, cum trecu pe langa Florita, cum privi la ea, asa privi, incat ochii amandoi, si cel de-a dreapta, si cel de-a stanga, ii sarira din cap si cazura la Florita in poala.

Baba Boanta multami lui Dumnezeu cum ca nu e silita sa faca un pacat mare, lua ochii cei de caprioara si-i duse, ca sa spuie carciumaritei cum ca i-a scos de la Florita din cap.

Florita ramase singura si parasita... Ce sa faca? Porni incotro o dusera ochii si norocul.

Multe zile si multe nopti a pribegit Florita asa singura prin codru, fara s-auda grai pamantesc, fara sa vada fiinta omeneasca. Numai din cand in cand i se ivea cate o fiara salbatica in cale si asta ramanea insa privind din departare, o urma o bucatica de cale si apoi se ascundea in tufele dese. Florita mergea cantand mai departe... Unde - nici ea singura nu stia... mergea... mergea...

Intr-atatea si atatea zile, tocmai in revarsatul zorilor, pe cand se dezvelea ziua din noapte, vazu cum ca vede ceva asa ca o casa, zarindu-se printre frunzele copacilor. Inaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu stiu ce - aplecat la pamant. dar lucra, incat nici cu trasnetul n-ai fi putut sa-1 trezesti de la lucru... Dar cum lucra? - nu ca alta lume. Toate le facea intoarse si sucite, ca si omul adica care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui... Mai inainte il ciupeli si numai dupa aceea il opari cu apa fiarta - mai inainte il drese si numai dupa aceea il ciupeli si il opari...

Cand Florita vazu cat de necioplit mi se misca ghebosul, ea nu se putu rabda ca sa nu mearga sa-1 invete si sa-i ajute...

- Bun lucru, badita! grai Florita bland ca totdeauna...

Ghebosul privi indarat cand auzi, asa ca prin vis, vorba cea dulce a Floritei, si cand privi si vazu ce vede... poate acum fiecare sa stie ce trebuie sa fie atunci cand un ghebos priveste in fata Floritei. Ghebosul scapa si cutitul, si puiul, si toate le scapa din mana, si sta inaintea Floritei, incat i se parea c-acuma nici nu e ghebos mai mult... Dar nici Florita nu sta la flori si frunze! Ghebosul era atat de had, cat Florita de frumoasa: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul carlig, cu parul parlit...

- Ce ai de gand cu puiul? intreba Florita dupa ce-i mai trecu ameteala.

- Am sa-1 frig pentru tovarasi, raspunse ghebosul cam cu jumatate de gura, ca omul din care scoti vorba cu frica.

- Ce tovarasi? il intreba Florita.

Ghebosul privi lung la Florita, ca un om care ar vrea sa zica ceva si nu stie cum s-o scoata mai nimerit.

- Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inima. Asta e casa celor doisprezece hoti de codru. Ei s-au dus la hotii, si eu am ramas acasa ca sa le fac de mancare.

Asa e, doisprezece hoti - hoti de codru si grozavi, cu capitanul lor cel infricosat au locuit in asta casa... si stie toata lumea cum ca hotii de codru se spala in toata dimineata cu sange de copil nebotezat si sange de fete mari iar in fata de om nu pot sa priveasca pentru ca samtesc junghi in spete, si-n cap, si pe toate laturile... Nu e minune, dar, daca Florita nu s-a infricosat -zau ca nu s-a infricosat, ci, cu vorba vesela si ras pe buze, a zis catre ghebos:

- Un pui pentru doisprezece hoti? Nici pe-o masea n-are sa le ajunga.

- Vezi bine ca doara nu am atata pricepere, raspunse ghebosul facandu-se si el intelept. Ieri le-am fript un juncan, iar ei m-au batut c-a fost prea mult; astazi stiu ca nu m-or bate.

- Iar astazi te-or bate pentru ca le-ai fript prea putin... Aide ca sa te invat eu ce, cum si cat sa faci, zise Florita sarind sprintena, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma taie patru pui si-i fierse, taie doi purcei si-i fripse, facu o zamuta buna si calda si arata ghebosului cum are sa faca de aici inainte.

- Iaca asa, dragul meu, si asa... si asa - il invata adica precum invata o maica buna si ingrijitoare.

Ca nu cumva sa se intample ceva cu hotii, ghebosul spuse Floritei cum ca sa-i spuie lui pe cand are sa fie gata cu mancarile, sa fuga cat o duc picioarele ca sa nu cada in manile hotilor caci el numai atunci va canta din fiuierasul cel mic, care cheama pe hoti la pranz.

Florita gati mancarea, puse vasele pe masa, mai curati, mai netezi, facu casa incat numai de-un drag sa sezi in ea, apoi se puse la vorba cu ghebosul si vorbira... vorbira pana ce uitara de hoti, de fluierita, de toate.

In adancul codrului hotii incepura sa flamanzeasca, sa se supere si, care de care mai cu greu la inima, sa porneasca catre casa...

Hei! Ghebosule, ghebosule, mare necaz ti-ai facut!

- Ce se samte aici? intreba Florita samtind ceva, ca si cand ar fi sange sau asa ceva...

- Vai! Sarmanul de mine! striga ghebosul inspaimantat, vin hotii! Fugi! Ba nu fugi, caci n-ai vreme de fuga... Ascunde-te sub pat.

Florita - de frica, ce sa faca? - se ascunse sub pat. Iar cei doisprezece hoti de codru veneau tot unul dupa altul, si inca din departare s-auzea cum ziceau ca au sa-l ucida, sa-l turteasca, sa-l taie bucatele pe ghebosul... Cum nu? cand ei rabdau de foame... ei... hoti ca dansii!

Ghebosul le iesi in cale, ca sa-i roage de iertare si sa le spuna cum ca le-a facut mancaruri bune.

- Sa taci deloc! grai capitanul. Nu-mi prieste mancarea pana ce nu ma spal cu sangele tau.

Dupa aceea intra in casa pentru ca s-aduca cutitul cel mare; iar ceilalti prinsera pe ghebos si-l facura nod.

Cand capitanul intra pe prag, el ramase stand uimit in loc; i se parea ca asta casa neteda si curata nu e a lui.

- Mai oameni! grai catre cei de afara, veniti incoace!

- Ce e? intrebara cei de-afara.

- Veniti cand zic!

Cand hotii pasira pe prag, ei privira inca mai uimiti decat capitanul la casa lor... Asa privind, le trecu de manie si iarasi le veni foamea; se asezara unul dupa altul la masa.

Ghebosul ca si omul care era s-o pateasca, se facu sprinten, fugi la vatra si intra cu mancarurile in casa.

Cand capitanul samti mirosul aburilor din zeama:

- Mai, grai catre ghebos, pentru ca mi-ai curatit casa, te lasam pana dupa pranz.

Apoi lua lingura, gusta din zeama si o purta prin gura.

- Ce mancare e asta? intreba dupa aceea.

- Zeama, cu cinste sa fie zis, zeama calduta, raspunse ghebosul.

- Buna mancare! grai capitanul. Lua dupa aceea lingura, dete la fiecare hot cate trei linguri, si ce ramase isi tinu sie.

Hotii isi mancara particica si dupa aceea privira, lingandu-se pe buze, la particica capitanului.

Ghebosul intra cu carnea cea de pui.

- Ce e aceasta? intreba capitanul.

- Pui, pui fript, raspunse ghebosul.

Capitanul isi taie o bucatica, gusta si apoi grai catre ghebos:

- Mai, asta s-o fi adus tu mai inainte! Pentru ca ne-ai facut atat de bune mancari, noi cu totii te iertam!

Dupa aceea lua cutitul, taie la fiecare hot cate o bucatica si ce ramase isi tinu sie.

Hotii mancara bucatelele, dupa aceea incepura sa priveasca la bucatile capitanului, lingandu-se pe degete... iara capitanul de la o vreme incepu sa rasufle cu greu si sa manance cu taraita, numai de aici, de acolea cate o bucatica cate un fir, ca si omul care ar manca si nu mai poate manca de satul ce e, saracul...

- Frate capitane, grai unul dintre hotii cei flamanzi, tu te-ai saturat: da-ne noua ce a ramas!

- Ce? li zise capitanul, sau n-ati avut si voi: asta o tin pentru mine - pentru ca s-o mananc deseara.

- Sa nu fie cu suparare, grai ghebosul, mai sunt inca si alte mancari.

- Auziti voi? zise capitanul, celelalte sunt ale voastre.

- Ba nu! graira hotii, noi vrem sa mancam din asta, caci asta e buna!...

Vorba din vorba: hotii incepura a se certa... Unii ca asta, altii ca ceea; treaba sta rau, si daca ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripti in casa, zau nu cred ca nu s-ar fi intamplat un lucru nesfarsit. Cand insa mirosul fripturii le intra in nas indata se stamparara.

- Ce e aceea? intreba capitanul.

- Purcel, purcelus fript! raspunse ghebosul.

Capitanul gusta... Asa ceva pana acuma nici in vis n-a gustat.

- Mai prostule! grai catre ghebos, acuma trebuia sa-l aduci tu pe acesta? Sa mi-l pui mie pe sara, si dete puii la ceilalti hoti.

- Sa ne dai purcei! graira hotii, ai zis ca ce vine e al nostru.

- Ce? sau n-ati zis voi ca puii sa vi-i dau? zise capitanul maniindu-se urat.

O vorba nu zic mai mult!... Hm! aceea nu e gluma cand capitanul zice asa vorbe catre tovarasii sai flamanzi... Poate acuma fiecare stie ce e aceea cand unsprezece hoti se bat cu capitanul lor!... Sarmana de Florita! daca ar fi stiut ea cum ca asta are sa fie din mancarile cele bune... Zburau, Doamne, sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri, si se bateau hotii precum se bat nourii in capete si se prapadesc... Asa lucru n-a fost inca de cand e lumea!

Si Florita?... Bun e sufletul bun! Doamne, bun el... Bun ca si darul si mana lui Dumnezeu! Cand hotii se bateau, sfaramau si prapadeau mai a pieire, Florita nu se mai putu rabda ci iesi de sub pat si se puse tocmai in mijlocul lor. Si cum s-a pus, a stat acolo intre ei, intre hotii cei infricosati, batausi si hoti de codru.

Ce-a fost dupa aceea, cum s-a facut, cum s-a sfarsit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne... cand vede cineva pe Florita, s-ar mai putea bate si supara, i-ar mai putea veni gand rau si neimpacat?... Hotii stetera toti incremeniti si amutira si scapara sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri ce aveau in mana: li se parea cum ca a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca sa-i traga la socoteala pentru pacatele lor cele multe in rautatea lor cea mare si infricosata si hoteasca... iara Florita le grai in graiul ei cel bland:

- Nu va suparati, badisorilor, ca daca doriti, iarasi va fac mancarile inca mai bine, si mai caldute decat cum au fost cele de astazi.

Hotilor li se parea ca cerul s-a daramat asupra lor, si muntii, si codrii, cand auzira vorba Floritei...

De aici inainte Florita ramase la casa hotilor; ii ingriji, ii curati, le facu mancaruri bune, ii tinu la povesti frumoase si la vorbe blande; iar hotii nu se mai miscara de-acasa. Le parea ca de aici inainte nici n-au ce sa cerce in lume... Asa merse asta pana ce li se sfarsira mancarile: ajunsera ca abia mai aveau bucate pentru trei zile si trei nopti. Apoi nici unul nu voia sa se urneasca de acasa pentru ca sa castige; fiecare voia sa taie lemne, sa faca foc, sa spele, sa mature, sa varuiasca, sa ingrijeasca gradina cea cu flori, sa faca adica pe placul si dorinta Floritei.

Intr-o zi, Florita merse in gradina cea cu flori, ca sa vada cum si ce, si afla ca un porc salbatec a facut mare zguduire printre straturi si, afland, tare si mult s-a intristat. Hotii, cum auzira, cu totii sarira la pustile cele ruginite si mersera si gonira si nu se oprira pana ce nu-1 impuscara pe porcul cel salbatec. Cand capitanul, care era cel mai sprinten dintre toti, venea cu el in spate, asa parea de falos, asa privea de mandru, meat erai sa crezi c-a stat de vorba cu Sf. Petru... De aici inainte fiecare hot voia sa fie cel mai harnic, mai de treaba si mai voinic. Ghebosul, cel mai intelept dintre dansii, ii imparti in doua, sase insi trebuia sa mearga in toata ziua la castig, iar altii sase aveau sa ramana acasa pentru ca sa lucreze dupa porunca ghebosului si dorinta Floritei.

Cei mai isteti dintre hoti se dusera in cetatea imparatului si cumparara cu multi bani fel de fel de lucruri frumoase si le adusera, ca sa le puna la capataiul Floritei, asa ca nimeni sa nu stie cine le-a pus.. Si apoi li se innebuneau mintile cand vedeau cum ca Floritei ii sare inima de bucurie cand dimineata isi afla carpele cele frumoase la capataiul patului.

Asa curgea traiul hotilor de cand ei au dat de Florita si asa traiul Floritei de cand ea a dat de hoti. Iti rade inima cand iti aduci aminte!

Hei! dar lumea e rea. Bag seama, nici Dumnezeu nu vrea ca in lume sa fie numai bine!...

Crasmarita dupa multa vreme iarasi privi in cautatoare, iarasi intreba, cautatoarea iarasi ii raspunse si iarasi facu vorba cu Baba Boanta... Ce-ti e muierea vicleana! nici in fundul inimii nu-ti lasa pace si trai bun...

Baba Boanta isi facu trebile, afla cum si ce e cu Florita si unde se afla ea, porni apoi in cale catre codrul cel vestit... Cand era s-ajunga la casa hotilor, afla ca vede niste oameni vorbind: erau cei sase hoti ce stau cu ghebosul la sfat. Ea lua septe frunze verzi de pe creanga unui stejar, grai asupra lor cateva cuvinte ce sunau a vraja, sufla de trei ori asupra lor. Baba n-a su-flat bine, pana ce frunzele se vestejira si hotii adormira toti septe, unul dupa altul.

Acuma Baba Boanta intra la Florita in casa, spuse cum ca-i aduce "sanatate si voie buna" de la maica sa cea buna; ii dete apoi un inel de aur, frumos si rotund.

Florita - dar de unde sa poata gandi rau prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu si nici nu-1 trase cum se trage, pana ce si cazu la pamant.

Dupa ce Boanta isi facu treaba, ea isi lua carja de dupa cuptor si o sterse din cale. Nu-i venea la socoteala ca sa stea inca mult, fiindca stia cum ca multa vreme n-are sa treaca pana ce hotii se vor trezi din somn, si hotii cei din codru, zau! nici pentru o Boanta nu sunt lucru de gluma.

Cand hotii intrara in casa si cand ceilalti sosira, stie acum fiecare ce e aceea cand doisprezece hoti de codru plang din ruptul sufletului, meat pietrele se misca... numai Florita nu se misca; caci ea era moarta; moarta... ca si moarta. In durerea lor cea mare, n-avura incotro: hotarara s-o imbrace frumos pe Florita, sa-i faca un mormant, si... vai s-amar cand vine pana intr-atata! Cum steteau ei insa asa langa mort, vazura ceva ce inca n-au vazut: inelul Boantei... Cat ce trasera inelul de pe deget, Florita isi deschise ochii si se facu mai vie decat a fost candva.

In bucuria lor cea mare, hotii mersera in cealalta zi in satul imparatului si cumparara toate inelele si tot aurul ce se afla in targ si-l detera Floritei, pentru ca sa nu mai primeasca de la altii. Si apoi grijeau Doamne! cum pot numai hotii sa grijeasca pe Florita, cand se tem ca o vor pierde.

Peste septe luni, septe saptamani si septe zile, crasmarita iarasi privi in cautatoare, iarasi auzi vorbele suparatoare, iarasi chema la sine pe Baba Boanta si iarasi trimise primejdia asupra Floritei.

Boanta facu ca si cellalt rand, si dupa ce adormira hotii iarasi intra la Florita, ii zise "sanatate si voie buna" si ii dete o rochie de matase, graind:

- Iaca, ti-a trimis-o maica-ta cea buna ca sa te impodobesti cu ea.

Florita, de bucurie ca a primit veste de-acasa, imbraca rochia ca sa vada cum ii sade. Nici nu trebuie sa spun ca asta data Florita cazu mai moarta. Boanta fugi mai iute, durerea hotilor fu mai mare si invierea mai puternica si mai imbucuratoare decat inainte de asta cu atatea saptamani.

Acum hotii cumparara toate matasurile si frumusetile ce se aflau la negutatorii cei mari si imparatesti; iar ingrijirea lor se facu pe de septe ori cate septe mai mare decat ce a fost candva.

Peste noua luni, noua saptamani si noua zile crasmarita, acuma de a treia oara, adica de a doua oara de a treia oara, iarasi se fali catre cautatoare cu frumusetea sa.

- Esti frumoasa, ii raspunse cautatoarea, dar Florita e mai frumoasa, de o suta si o mie de ori mai frumoasa decat ce-a fost ea insasi candva, si traieste ca o imparateasa.

- Dupa aceste vorbe, crasmarita n-a mai chemat pe Boanta la sine, ci si-a legat catrinta si ea insasi s-a dus la coliba babei.

Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au facut, aceea nu se poate spune... Bune ganduri cu de-a buna seama nu le-a trecut prin minte... Vai si amar de acela ce da de rau cu muierile!

Boanta se sufleca, acuma chiar de a treia oara, si aceea nu e gluma cand o vrajitoare ca si Boanta se sufleca, cum inainte de asta nu s-a mai suflecat inca... De asta data nici nu porni pe picioare, ci in miez de noapte, calarind pe o prajina stramba... Mare primejdie trebuie sa fi fost in gandul ei ca s-a opintit atat de babeste!

De cand Florita murise in doua randuri, hotii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau de paza, cum stai cand de mare necaz si primejdie te temi. Pentru ca nu cumva sa-i cuprinda somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia sa se culce pe un pat de spini, iara sub pat era jaratec viu si infocat... Boanta vazu ca acuma cu una, cu doua n-are s-o ispraveasca; ea facu dar lucruri, vrajitorii si fel de fel de taine, incat mintea curata nici nu le putea gandi... Pentru ca sa adoarma pe hoti, ea acuma nu mai facu vraja cea mai mica, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare si nemaipomenita, meat ti se ridica perii in varful capului cand te gandesti la ea. Lua un ac subtirel si mic, dar mic si subtirel, meat nici cu varful limbii nu puteai sa-1 samtesti, dar inca sa-1 vezi cu ochii, impunse doisprezece stejari cu acest ac, grai o multime de zicali incalcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, si hotii, toti doisprezece, impreuna cu ghebosul, chiar si acela de pe spini si jaratec, adormira ca morti.

Cand Boanta intra, acuma de a treia oara, in casa la Florita, ea zise nu numai "sanatate si voie bune", ci alte vorbe care de care mai frumoase si mai dulci. cum vorbesc adica babele cand voiesc sa-ti strice firea... iara Floritei ii sarea inima de bucuric cand auzea atata veste buna si frumoasa de la "ai sai".

- Sa te impodobesc ca pe o imparateasa, mi-a poruncit maica-ta cea buna, grai Boanta intr-un tarziu. Sa-ti pieptan eu parul si sa ti-l...

De unde ar putea Florita sa nu faca precum a dorit maica-sa cea dulce?... Ea lasa ca Boanta sa o pieptene, si Boanta o pieptana, atata de frumos o pieptana, atat de frumos ii impleti parul, meat i se incurcau ochii cand privea la ea si nu stia pe unde o vede mai framoasa. Dar Boanta nici nu fuse gata cu pieptanul, pana ce Florita si cazu moarta, mai moarta decat a fost candva in viata ei... Boanta i-a fost impletit firul mortii in par.

Dupa ce Boanta isi facu pacatul, ea se sui pe prajina cea stramba si se departa mai rapede decat Vantoasele.

Cand hotii aflara cum ca iarasi nu e bine, ei detera a fugi care incotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doara cumva sa invie pe Florita si de a treia oara; ii trasera inelele de pe degete, ii dezbracara rochia, ii luara salba de pe piept: dar Florita ramase moarta si hotii cei doisprezece - hoti grozavi din fundul codru-lui - incet-incet, unul dupa altul, incepura sa planga, nu cum plang copiii, ci cum plange omul cand vede ca acuma toate s-au sfarsit, ca de aci inainte nu mai are ce sa faca.

Cand Florita fu cu totul dezbracata, hotii incetara a plange si ramasera cu totii incremeniti: li se opri suflarea si-i parasi sufletul.

- S-o despletim! grai ghebosul.

- Sa fereasca Dumnezeu! raspunse capitanul; asa de frumos numai ea stie impleti cu degetele ei cele rnaruntele.

- Da, da! zisera ceilalti hoti. Daca a venit acuma pana intr-atata, sa fie macar si moarta precum a fost mai frumoasa-n viata.

De aci inainte hotii multa vorba nu facura; nici n-aveau ce sa-si mai zica; imbracara pe Florita in cele mai frumoase giulgiuri, ii puse fiecare cate un crinisor pe frunte, alesera cel mai frumos copac din codru, facura un cosciug, cum ei il stiau a face mai frumos, asezara pe Florita in cosciug si-i aprinsera la cap o lumina de ceara curata, topita tocmai din fagurele in care a fost matca albinelor... Dupa ce le gatira astea, cautara cea mai inalta poiana din codru si unde erau cele mai multe flori, facura un mormant de trei ori mai adanc decat era de lat si de trei ori mai lat decat era de lung... si apoi... sarutara fiecare pe Florita in mijlocul fruntii si o luara, si o dusera...

- Ho! stati! grai ghebosul cand vazu ca hotii voiesc sa arunce pamant asupra Floritei. Pamant pe trupul ei? Nu va temeti de maica lui Dumnezeu?

Hotii, toti, unul dupa altul, lasara pamantul din mana; le venea sa intre in pamant de rusinea pacatului ce era sa faca. Cand era sa porneasca catre casa, nici unul nu putea sa faca inceputul: erau legati de pamant si samteau ca acasa nu au ce sa mai caute... Se asezara dar jur imprejur pe langa mormantul Floritei si privira... privira, pana ce, privind, murira toti doisprezece, unul dupa altul. Doisprezece hoti au murit si ghebosul impreuna cu dansii... Sarmanii de ei! mai c-au fost oameni de treaba.

Bag sama asa a fost sa fie...

Multa, foarte multa vreme a stat Florita asezata in mormant; pe langa mormant, pamantul ce sta in jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase si nemaipomenite, si florile nu cresc ca si buretii peste noapte... Dupa multa vreme dara, feciorul imparatului a venit cu multi oameni si cu mare treaba ca sa vaneze prin codru... Deodata auzira cum fac cainii mare larma si mare latratura. Feciorul imparatului trimise pe cativa argati dintre cei mai tari la inima, ca sa vada ce e, cum si pentru ce.

Argatii venira si spusera ca s-au adunat cainii intr-o poiana inalta si luminoasa si, suindu-se pe un damb cu flori, toti cu totii, cu mic cu mare, au inceput nu sa latre, ci sa urle, cum urla cainele cand vede bufnita strigand pe hornul casei, ori cand arde casa stapanului sau, sa urle adica a primejdie.

Feciorul cel de imparat - fecior de imparat adica, care nu se multumeste cu una, cu doua - porunci argatilor sa-l astepte si se duse ca sa vada el cu ochii si s-auda cu urechile lui de treaba cainilor.

Cand samtira cainii apropierea stapanului lor, ei incetara a da semn de primejdie si detera a-si misca cozile. Hei! dar din loc nu se miscara pana ce nu pasi feciorul cel de imparat in florile cele frumoase!... Fecior de imparat, fecior de imparat... doisprezece oameni impietriti nu sunt gluma! zau, si chiar un fecior de imparat trebuie sa tresara cand ii vede printre flori - si apoi cand privi in mormant?... Feciorului de imparat ii para cum ca chiar si al lui suflet a impietrit cand vazu pe Floarea Codrilor... El a vazut multe fete de imparat: Florita e insa Florita... Cand vazu dar ca Florita e moarta, el se intrista, dupa aceea se supara si, mai la urma, atata de grozav se amari, incat ii venea ca sa ia lumea in gheare si asa sa deie cu ea de pamant, meat toata sa se sfarme, ca nici samanta sa nu rasara din ea!...

Ei! dar feciorii cei de imparat sunt scurti la vorba. "Daca n-am vazut-o vie, s-o vad cel putin moarta", isi zise el, si apoi merse la argati, le porunci ca sa porneasca spre casa. Numai doi oameni credinciosi tinu la sine, si cand se facu noapte, cu acesti doi impreuna scoasera pe Florita din mormant si o dusera prin ascuns la curtea imparatului... Dupa ce Florita fu bine pusa, ca nimeni sa nu afle de ea, feciorul imparatului porunci argatilor sa taca despre cele ce au facut si vazut si n-au mai vazut, si-si facu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douasprezece case ce se aflau in curtea imparatului, aseza pe Floarea Codrilor in cea mai frumoasa dintre ele, porunci ca douasprezece fete, cele mai sprintene, sa grijeasca pe Florita zi si noapte, sa o aseze intr-un leagan de aur si sa o legene ca si cand ar fi vie. Fata Floritei si acuma era rumena, crinisorii de pe fruntea ei nici acuma n-au vestejit si parul ei si acuma tot atat de frumos era pieptanat si impletit; feciorul cel de imparat dete porunca aspra ca nimeni sa nu atinga crinisorii si parul... De aici inainte, Fat-Frumosul

Imparatesc, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata, nu se misca de langa leaganul Floritei: privea, privea in fata cea frumoasa, pana ce adormea privind si cu ochii deschisi.

Cele douasprezece fete ce aveau sa grijeasca pe Florita nu mai incetau a-si sparge capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. "Oare pentru ce sa nu atingem crinisorii si pentru ce sa nu-i despletim parul? si daca am face, ce s-ar face? cum ar fi?" se intrebau ele in gandul lor. As a e muierea! n-are odihna pana ce nu afla ce ar dori sa stie.

- Stiti voi ce? grai cea mai sireata dintre ele. Feciorul imparatului doarme: aide s-atingem si sa despletim; pana cand el se trezeste, noi iarasi facem precum a fost.

La astfel de lucruri multa vorba nu fac muierile: ele incepura sa despleteasca pe Florita. si cum o despletira, ii scoasera firul mortii din par, iara Florita, Floarea Codrilor, se facu mai vie, mai frumoasa si mai sprintena decat ce a fost candva in viata ei. Cand fetele vazura mortii razand, ele, inspaimantate si invrajbite, fugira care incotro. Din larma ce facura se trezi si feciorul cel de imparat. Acuma poate fiecare sa stie ce e aceea cand feciorul cel de imparat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, priveste in ochii ei cei blanzi si aude vorba ei cea dulce. Infricosat si grozav, si nemaipomenit de frumos lucru trebuie sa fie asa ceva.

Feciorul imparatului nici trei vorbe n-a grait pana ce a si mers vestea in curte cum ca "iaca asa si asa", ca s-a intamplat adica ce s-a intamplat cu minune si cu taina nepriceputa; si cand a venit imparatul cel batran ca sa vada ce e, cum si pentru ce, el atat de tare s-a speriat, incat ii innegrira perii capului si injuni cu septezeci si septe de ani!

Dupa ce oamenii se dezmeticira, Florita stete de vorba cu ei si le spuse cum si ce, de unde si pana unde, iaca incoace si incolo, adica toata intamplarea si patimile ei. Imparatul cel batran asculta, precum asculti la copilasi cand incep sa vorbeasca, asculta adica incat ii sta rasuflarea in loc, si precum asculta, el tare si foarte mult se supara cand auzea cate toate despre suferintele sarmanei de Florita; iara cand asta inceta cu vorba, el grai catre ea cu vorba lui cea blanda si imparateasca:

- Fatul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca sa vii tu la casa mea, sa imi fii mie nora si nevasta feciorului meu.

Florita nu zise nimic, ci privi numai asa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de imparat... iara feciorului i se facura vorbele nod si crampita tocmai pe varful limbii.

Pana ce zici "una, doua, trei", vestea despre cununia feciorului de imparat ajunse pana in cele patru colturi ale lumii. Pana si orbii si schiopii pornira in cale, ca sa vina, sa vada, si sa nu mai uite cat vor trai. Crasmarita cea frumoasa nici ea nu se putea sa ramana acasa: se gati dar, cum numai ea stia, si cand fuse gatita, iarasi intreba pe cautatoare, acuma de a septea oara - de-a septea oara, asta nu e gluma!

- Frumoasa, aau! raspunse cautatoarea, dar Florita e mireasa de imparat!

Cand crasmarita auzi aceste vorbe, ea porunci ca sa lase tot vinul sa curga, sa sparga toate vasele, si porni catre fiica sa cea draga si ginere-sau imparatesc.

Se facu apoi o nunta, o cununie si un ospat decat care mai vestit si mai minunat de cand e lumea n-a fost; chiar si copiii cei de tigan mancau cu linguri de aur, iar dupa ce-au mancat si le duceau cu sine acasa, ca sa le aiba si sa tina minte.

Dupa nunta, imparatul porunci ca sa se faca o casa cu peretii de oglinda, sa se adune, cele mai frumoase neveste din tara si sa inchida pe crasmarita cea vicleana cu ele, pentru ca sa vada si vazand, sa se surpe in gandul ei, cum ca nu-i ea cea mai frumoasa in tara.

Iar Florita si feciorul cel de imparat traita fericiti si fara suparare, cum traiesc oamenii buni la suflet si intelepti la minte, incat vestea despre ei ajunse chiar si pana la noi...