Minunea Sfantului Vasilie, pe care a facut-o in Niceea
Posted by redactor | Filed under Crestinism Istoria Religiilor
Odinioara, de nelegiuitul imparat Valens (364-378), in cetatea Niceea, s-au apropiat capeteniile ereziei ariene cerand ca, din soborniceasca biserica cea din cetatea aceea, sa goneasca poporul dreptcredincios, iar Sfantul locas sa-l dea adunarii lor celei arienesti. Si a facut asa imparatul cel rau, el insusi fiind eretic: a luat, adica, biserica de la cei dreptcredinciosi, cu sila, si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, in mare mahnire fiind toata multimea dreptcredinciosilor, a sosit acolo marele Vasilie, aparatorul cel de obste al Bisericilor, la care toata multimea celor dreptcredinciosi venind, cu strigare si cu tanguire, i-a spus strambatatea ce li s-a facut lor de imparat. Iar Sfantul, mangaindu-i pe ei cu cuvintele sale, indata s-a dus la imparat, la Constantinopol si, stand inaintea lui, i-a zis: “Cinstea imparatului sta in judecata sa. Iar intelepciunea zice: Dreptatea imparatului la judecata se vede. Deci pentru ce, imparate, ai facut judecata nedreapta, izgonind pe dreptcredinciosi din Sfanta Biserica si dand-o raucredinciosilor? Zis-a lui imparatul: “Tot la invinuiri te intorci, Vasilie? Nu ti se cuvine tie sa fii asa.” Raspuns-a Vasilie: “Se cuvine mie, pentru dreptate a muri.” Si infruntandu-se ei si impotrivindu-se sta acolo de fata mai marele bucatarilor imparatesti, numit Demostene acela, vrand sa ajute arienilor, a spus ceva cu glas incet ocarand pe Sfantul. Iar Sfantul a zis: “Vedem aici si pe necarturarul Demostene.” Iar stolnicul, rusinandu-se, iarasi a grait ceva impotriva. Sfantul i-a zis: “Lucrul tau este sa ai grija de mancari, nu sa fierbi dogmele Biserici.” Si a tacut Demostene rusinat.
Iar imparatul, pe de o parte, maniindu-se si, pe de alta, rusinandu-se, a zis lui Vasilie: “Sa mergi tu intre dansii sa faci dreptate, dar asa sa judeci, ca sa nu judeci cu partinire poporului de-o credinta cu tine.” Iar Sfantul a raspuns: “De voi judeca cu nedreptate, apoi si pe mine la surghiun sa ma trimiti si pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti si Biserica sa o dai arienilor.” Si, luand Sfantul scrisoarea de la imparat, s-a intors la Niceea. Si chemand pe arieni, le-a zis lor: “Iata, imparatul mi-a dat mie putere ca sa fac judecata intre voi si intre dreptcredinciosi pentru biserica pe care ati luat-o cu sila.” Iar ei au raspuns lui: “Deci judeca, dar dupa judecata imparatului.” Iar Sfantul a zis: “Sa mergeti, si voi arienii si voi dreptcredinciosilor, si sa inchideti biserica si, incuindu-o, sa o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor, si sa puneti de amandoua partile pazitori. Si mergand mai intai voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si, dupa aceasta, sa va apropiati de biserica. Si de se vor deschide singure, cu rugaciunile voastre, usile bisericii, apoi sa fie a voastra biserica in veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte si vom merge cu litie, cantand, la biserica si de se vor deschide noua, sa o avem pe ea in veci. Iar de nu se vor deschide nici noua, apoi, iarasi, a voastra sa fie biserica.” Si placut a fost cuvantul acesta inaintea arienilor. Iar drepcredinciosii se mahneau asupra Sfantului, zicand ca nu dupa dreptate, ci dupa frica imparatului a facut judecata. Si, luandu-se multe masuri de paza de catre amandoua partile, Sfanta Biserica strajuita a fost cu tot dinadinsul, pecetluita si intarita. Si rugandu-se arienii trei zile si trei nopti si de Biserica apropiindu-se, nu s-a facut nici un semn. Si se rugau de dimineata pana la al saselea ceas, strigand: “Doamne miluieste” si nu s-au deschis usile Bisericii si s-au dus fara dar si rusinati.
Atunci, marele Vasilie, adunand pe toti dreptcredinciosii, cu femeile cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfantului Mucenic Diomid, facand, acolo priveghere de toata noaptea, apoi au mers dimineata cu totii la cea soborniceasca biserica pecetluita, cantand: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.” Apoi , stand inaintea usii bisericii a zis catre popor: Ridicati mainile voastre si strigati cu dinadinsul “Doamne miluieste.” Si aceasta facandu-se, a poruncit Sfantul ca sa faca tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul crucii de trei ori si a zis: “Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor.” Si, glasuind tot poporul “Amin!”, indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intariturile s-au dezlegat pecetile si s-a deschis usa, ca de un vant si furtuna mare, si s-a lovit usa de zis. Iar dumnezeiescul Vasilie a inceput a canta: “Ridicati portile voastre, ridicati-va portile cele vesnice si va intra Imparatul Slavei.”
Si, intrand Vasilie in biserica, cu toata multimea drepcredinciosilor, si, savarsind dumnezeiasca slujba, a slobozit pe popor cu veselie. Iar multimea fara de numar de arieni, vazand acea minune, s-a lepadat de credinta lor cea rea si la cei dreptcredinciosi s-au adaugat. Si, afland si imparatul, de o judecata dreapta ca aceasta a lui Vasilie, si de minunea aceea preaslavita, s-a mirat foarte si a defaimat uraciunea relei credinte ariene, insa, orbindu-se de rautate, nu s-a intors la credinta cea dreapta si a pierit rau dupa aceea. Ca, biruit si ranit fiind el la razboi, in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o sura de paie. Iar urmaritorii lui, inconjurand sura cu foc, au aprins-o si, acolo, imparatul arzand, si-a dat sfarsitul. Si a fost moartea aceasta a imparatului, dupa moartea Sfantului Vasilie, dar in acelasi an, intru care Sfantul s-a mutat catre Domnul.
SFANTUL VASILE CEL MARE – EPISTOLA 2
Posted by redactor | Filed under Crestinism Istoria Religiilor
Trebuie sa ne straduim sa pastram mintea in stare de liniste. Pentru ca aceasta este ca ochiul care prin neincetata lui miscare, cand intorcandu-se spre cele din dreapta si din stanga, cand intorcandu-se, cu regularitate, in sus si in jos, nu poate sa vada clar ceea ce se afla inaintea lui, ci privirea lui trebuie sa se fixeze ferm catre obiectul privit, daca e cazul sa stabileasca un aspect clar al lui; astfel si mintea omului, cand este purtata de nenumarate griji lumesti nu este in stare sa fixeze adevarul. Pe acela, spre exemplu, care nu s-a infasurat cu legaturile casatoriei, il tulbura dorintele furioase si pasiunile greu de stapanit si iubirile dezesperante; dar pe acela care este deja legat cu sotie il stapaneste altfel de neliniste, cum este, in cazul celui fara copii, dorinta copiilor, in cazul celui care are copii, protejarea sotiei, grija de casa, supravegherea slugilor, paguba din conventii, certurile cu vecinii, procesele la tribunale, riscurile din negot, oboselile bunei lucrari a ogoarelor. Fiecare zi care vine aduce cu ea o examinare deosebita a sufletului. Si noptile, care libereaza de grijile zilei, vrajesc mintea cu visarile (imaginatiile) lor. Iar de acestea exista o singura scapare, separarea de toata lumea. Dar separarea de lume nu inseamna simplu indepartarea trupeasca de ea, ci desprinderea sufletului de simpatia fata de trup, in asa masura incat cineva sa devina fara tara, fara casa, fara prieten, sarac, fara avere personala, fara mijloace de intretinere, fara intreprinderi, fara relatii sociale, necunoscator al invatamintelor omenesti, gata sa primeasca in inima impresii care iau nastere din invatatura dumnezeiasca. Dar pregatirea inimii pentru aceasta este dezvatarea celor invatate din obiceiul rau, care o stapaneau deja. Caci nici pe tablita de ceara nu este posibil sa scrie cineva, daca n-a inlaturat mai intai literele care erau scrise pe ea mai inainte; nici sufletul nu este cu putinta sa fie aprovizionat cu dogmele dumnezeiesti, daca n-au fost scoase (mai intai) preocuparile lui din obicei. Spre acest scop, asadar, pustia ne procura cel mai mare folos, imblanzind patimile noastre si dand gandului odihna ca sa le dezradacineze desavarsit din suflet. Caci, asa cum animalele salbatice sint usor de condus cand sint imblanzite, la fel si placerile, maniile si supararile rele, veninoase impotriva sufletului, cand sint imblanzite prin liniste si inceteaza sa mai irite prin continua excitare, devin usor de invins prin puterea ratiunii. Prin urmare, locul trebuie sa fie exact cu specificul nostru, indepartat de relatia cu oamenii, asa incat legatura exercitarii (ascezei) sa nu depinda de nici una din grijile (nevoile) externe. Iar exercitarea pietatii hraneste sufletul cu gandiri dumnezeiesti. Asadar ce este mai fericit decat sa imite cineva pe pamant tovarasia (corul) ingerilor? O data cu zorii zilei sa se grabeasca la rugaciune, ca sa laude pe Ziditorul cu imne si cantari! Apoi, dupa ce soarele va lumina clar, sa se intoarca la lucrari, in timp ce rugaciunea sa-l insoteasca toata vremea! Asa incat sa faca placute lucrarile lui cu imne ca si cu sarea! Pentru ca indulcirile imnelor avantajeaza starea sufleteasca in care predomina bucuria, si nu supararea. Asadar, inceputul purificarii sufletului este linistea, potrivit careia nici limba nu discuta chestiuni (fapte) omenesti, nici ochii nu privesc trupurile parfumate si armonioase, nici urechea nu atrage atentia sufletului spre ascultarea melodiilor care sint compuse pentru a produce placere (voluptate), sau spre cuvintele oamenilor glumeti si hazlii, ceva care are, prin excelenta, puterea sa dezorganizeze marea atentiune a sufletului, pentru ca mintea, cand nu este imprastiata catre cele din afara si nu se raspandeste prin simturi catre lume, se intoarce la sine si de la sine se inalta catre intelegerea lui Dumnezeu. Dar indata ce frumusetea este inconjurata de splendoare si este luminata de Acela, uita chiar si propria ei natura; nu antreneaza sufletul spre grija pentru hrana, nici spre ingrijirea pentru imbracaminte, ci, eliberata de grijile pamantesti, toata atentia ei trece la dobandirea bunurilor vesnice, adica la: cum sa dobandeasca intelepciunea si curajul, dreptatea si prudenta, precum si atatea alte virtuti, care se claseaza in cele generale de mai sus, care fac in stare barbatul bun sa indeplineasca toate indatoririle vietii.
Sfantul Vasile Cel Mare-arhiepiscopul Cezareei Capadociei
Posted by redactor | Filed under Crestinism Istoria Religiilor
Sfantul Vasile cel Mare Acest mare parinte al nostru Vasile a trait pe vremea împaratului Valens, când Biserica era tare prigonita de necredinta lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a aparat cu toata puterea dreapta credinta si a îndraznit sa mustre chiar în fata pe împaratul Valens, cazut si el în erezia lui Arie.
Tatal Sfântului Vasile era din Pont si se numea tot Vasile, iar maica sa era din Capadocia si se numea Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în stiinta pe cei din timpul sau si pe cei din vechime, caci învatase toata filozofia si toate stiintele din vremea aceea. Deci, covârsind pe toti nu numai cu filozofia si cu mintea cea ascutita, ci si cu puterea si viata cea îmbunatatita, a fost sfintit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.
Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinta ortodoxa, punând în uimire chiar pe dregatorul locului, care nu s-a putut împotrivi întelepciunii si tariei în credinta a sfântului. Prin cuvântarile sale a lovit în credintele gresite ale ereticilor; a dat învataturi si îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale fapturii; a pastorit turma lui Hristos, învatând pe toti si ajutând pe saraci, pe bolnavi si pe batrâni, în asezamântul sau vestit, numit Vasiliada. A trecut catre Domnul în anul 379, când nu împlinise înca 50 de ani.
Si era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat si drept ca o faclie; uscativ si slabit de ajunare si de veghere; oaches la fata, dar obrazul îngalbenit; nasul lunguiet; sprâncenele cercuite si plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încretita; umerii obrajilor iesiti, tâmplele adâncite; cam plesuv la par; cu barba destul de lunga, carunta pe jumatate. Pomenirea lui se savârseste în Sfânta Biserica soborniceasca.
